Arhiva
Evenimente

Data:

Valea Hârtibaciului Prezentare generala

AGNITA

Agnita poate fi considerat oraşul cu poziţie centrală în cadrul ţării. Dacă examinăm harta cu oraşele României şi calcularea distanţelor de la Agnita la punctele extreme ale acesteia, vom vedea că poate fi considerat oraşul cu poziţie centrală în România. Regional, Agnita este situată în partea centrală a Podişului Hârtibaciului, pe cursul mediu al râului Hârtibaciu. Agnita are în prezent o populație eterogenă. Românii conviețuiesc cu sașii, ungurii, dar se întâlnesc și alte neamuri, dintre care rromii sunt cei mai numeroși.Urmărind evoluția numerică a populației, s-a constatat că până în anul 1985 sporul a fost pozitiv, înregistrându-se apoi un regres. Astfel în anul 1985 Agnita împreună cu localitățile componente Ruja și Coveș, număra 15.150 de locuitori, în 1989 – 14.500 locuitori, iar în 1992 doar 12.325. Reducerea numărului populației nu se datorează mortalității, ci ea explică emigrarea masivă în special în Germania a sașilor și prin întoarcerea la sate a populației care a rămas fără loc de muncă. Din punct de vedere al limbii materne, populația se prezinta astfel: 93,07% populație vorbește limba română, 3,36% maghiară, 3,48% săsească, 0,05 țigănească, 0,04% sârbă, croată,s.a.
Agnita a fost pomenită pentru prima dată într-un document de la 1280, când apărea ca un orășel cu tradiție meșteșugărească, renumit prin breslele de altădată ale tăbăcarilor, cizmarilor, croitorilor, dogarilor și olarilor, având economie semi-rurală. Primele date sigure sunt cele ale recensământului de la 1488, când Agnita număra 187 de gospodării, cu aproximativ 935 de locuitori, la care se adaugă un dascăl, doi scribi ai târgului, un morar, nouă preoţi şi zece călugăriţe. Populaţia târgului se ocupă cu agricultura şi meşteşugurile. În 1524 se confirma statutul breslei fierarilor, în 1569 al breslei rotarilor, în 1558 al breslei cizmarilor, iar în 1539 al croitorilor. În bresle se primeau numai ucenici sași și fii de țărani liberi, fapt care a lovit în meșteșugarii de origine română.Regele Ungariei, Ludovic de Anjou a conferit Agnitei încă din 1376 dreptul de a ține târg anual în ziua de 24 iunie (ziua Sfântului Ioan). Ulterior, acest drept se lărgea pentru alte 2 târguri. În 1466, regele maghiar a acordat localității Agnita dreptul de "ius gladii", adică dreptul de a pronunța și a executa sentințe de moarte. În același an, localității i s-a acordat dreptul de a menține în localitate jumătate din contingentul de trupe regale, pentru apărarea proprie, în scopul ca biserica-cetate să nu cadă în mâini străine, având în vedere că frontiera spre Valahia era aproape. Până în 1950, când a fost declarată oraș, Agnita a fost o comună cu târg.

Coveș mai demult Cuieșd (Käbesch, Käbeš, Käbisch, Kabisch, Käbesch, Ágotakövesd, Kövesd) apare pe harta iosefină a Transilvaniei în perioada 1769-1773. Dar în anul 1357, regele Ludovic cel Mare i-a dăruit Magistrului Nocolaus mai multe feude, printre care și satul Kuesd (Coveș). Pentru aceasta a fost întocmit un document în limba latină, prin care Protopopiatul (Episcopia) din Alba Iulia era însărcinat cu punerea în posesia magistrului a feudelor dăruite de rege. Acesta este primul document în care apare numele satului Coveș (Koves = de piatră, în limba maghiară) și reprezintă, de altfel, prima atestare documentară.

Ruja (Roszonda, Roseln, Rosenthal, Riseln), localitate componentă a oraşului Agnita, a fost atestată în anul 1349.

Chirpăr, (în saseste Kirperich, Kirpriχ, în germana Kirchberg, în trad „Dealul bisericii” în maghiară Kürpöd, Körpöd), este un sat în partea de est a județului Sibiu.

ALȚÂNA

Alțâna (Alzen, Âltsen, germanul Alzen, maghiarul Alcina) este situată în centrul județului Sibiu, în Podișul Hârtibaciului. Menționată în 1921 sub numele de Olchona, într-un document de cumpărare a unei proproietăți de către Gerlach și Ștefan, doi dintre cei mai bogați oameni ai localității. Influența săsească este evidentă, atât la nivelul arhitecturii caselor, cât și prin practicarea anumitor obiceiuri chiar și azi.

BÂRGHIȘ

Bârghiș,(în saseste Berjes, Berjesch, Börd'eš, în germana Bürgisch, Bürgesch, Burgesch, Schierlingdorf, Bürkösch, în maghiara Bürköseste este situat în județul Sibiu, în Podișul Târnavelor. A fost atestat pentru prima data în 1357.

Cuprinde satele Bârghiş, Apoş, Pelişor, Zlagna, Ighişu Vechi, Vecerd

Apoș, denumirea veche românească Aposdorf, (în dialectul săsesc Appesterf, Apestref, în germană Appesdorf, Abstdorf, în trad. "Satul Abatelui", în maghiară Szászapá Apátfalva, în latină Villa Abbatis) este un sat în partea de est a județului Sibiu, în Podișul Târnavelor. Aparține de comuna Bârghiș.

Pelișor, mai demult Măgărei, Măgărău, Măgria (în dialectul săsesc Muegeroi, Mogerâ, în germană Magarey, Magaren, Magerau, în maghiară Magaré),

Zlagna, mai demult Zlacna, Zalacna, (în dialectul săsesc Schlatt, în germană Schlatt, Klein-Schlatten, Schlattendorf, Goldmarkt, Scharken, în maghiară Szászzalatna),

Ighișu Vechi,, mai demult Ighisul Vechi, Ibisdorful-roman, Ighisdorf, Ighisdorful roman (in dialectul sasesc Eibesterf, in , in ), este un sat in partea de est a judetului Sibiu, in Podisul Tarnavelor. Apartine de comuna Barghis.

Vecerd,(în germană Busshardt, în maghiară Vecsérd).

BRĂDENI

Comuna Brădeni, mai demult Brădenii, Hendorf, Heghig (în dialectal săsesc Händerf, Hendref, în germană Henndorf, Hegendorf, în maghiară Hégen, Henningfalva) este localizată în județul Sibiu. Are trei sate: Brădeni, reședința comunei, Retiș și Țeline.

Prima denumire atestată pentru Brădeni este ca de terra Heen, în 1297. În anul 1349, era numită Villa Hegun, iar biserica cu hramul Sfântului Andrei a fost menționată pentru prima dată în 1350. Numele de Henndorf a fost schimbat în Brădeni prin legea nr.2/1968, privind organizarea administrativă a teritoriului.

Comuna se întinde pe 8.142 de hectare și are o populație de aproximativ 1.500 de locuitori, care se ocupă, în mare parte, cu creșterea animalelor, cultivarea pământului  și cu pescuitul sportive.

Satul Retiș, mai demult Retișdorf, Reteșdorf, Retișul, Râtu (în dialectal săsesc Rittersdorf, Reteschdorf, în germană Retersdorf, în maghiară Reten) este o localitate în județul Sibiu, comuna Brădeni, județul Sibiu. Satul Retiș se află pe cursul superior al Hârtibaciului și, din punct de vedere administrativ, aparține de comuna Bradeni (5 km), situată in nord-estul județului. În literatura de până acum, ca an al primei atestări documentare a Retișului, este indicat anul 1353.

În anul 1987, istoricul maghiar Giorffi Gyorgy a atras atenția asupra faptului că „Villa Militum - Locul Războinicilor” din descrierea frontierei din Walldorf, datând din anul 1206, se referă mai degrabă la Retiș, decât la Selișteatul cu care până acum fusese în mod obișnuit identificat, acesta fiind numit ulterior doar „Felix Locus” (Selig Stadt) = locul fericit. La fel pledează și cel mai vechi document referitor la Retiș, scrierea regelui Ludovic I, din 1353, prin care însărcineaza Capitoliul din Weissenburg (Apold) (biserica fortificată din Apold, anume pe starețul Baudunus (Balduin) Cornutus, cavalerul cruciat al Sfântului Ioanid din Ierusalim (deci Ordinul Ioaniților) să introducă în Ungaria și posesiunea „Petru”, care le aparținea lor cu drepturi depline, care însă fusese, în mod ilegal ocupat de Nicolaus von Henndorf.

Ordinul Ioaniților poate fi datat în aceasta zonă cel puțin din anul 1247 și documentul din anul 1353 este doar unul din mai numeroasele ordine solicitate de starețul Baudunus Cornutus de repunere a Ordinului în drepturile sale, care fuseseră ocupate de mai mulți nobili. Documentul din 1353 „Posesiunea Reter” este localizată în Transilvania și aparține Scaunului de la Sighișoara, ceea ce nu poate fi luat cuvânt cu cuvânt deoarece posesiunile nobiliare, precum și domeniile Ordinului nu erau incluse în administrația săseasca.

Următorul izvor al istoriei Retișului este un document al Scaunului de la Cincu, din anul 1389. Cei doi nobili: conții Tylo și fratele acestuia, Ladislau, cărora le aparaținea satul Retiș, au făcut o înțelegere cu comuna învecinată, Selistadt, referitoare la o jumătate de moară și o jumătate de iaz, iar cealaltă jumătate aparținea celor din Selistadt. Comunitatea retișeana trebuia să amenajeze pe domeniul nobililor un alt iaz, primind in schimb întreaga moară și vechiul iaz. Acest iaz trebuia să aiba o sută de pași, iar adîncimea în mijloc, la evacuarea apei trebuia să fie cu un cot mai adâncă decat onorabilul domn Michael Krocher, din Selisteat. Din secolul al XIV-lea Retișul aparține ca enclavă comitatului Apold și se găsea între Scaunele săsești ale Sighișoarei, în nord și ale Cincului, în sud. Existenta. populației germane este dovedită de apartenența la Capitoliu, care este dovedită de două înscrisuri din jurul anului 1400. În cel mai vechi dintre acestea, Retișul este înregistrat cu un impozit și o dobândă de 3,5, fiind astfel inclusă între comunitățile mici ale Capitoliului precum Coveș, Benești, Dăișoara, Crihalma, care aproape toate, se găseau pe pământul Comitatului. Se mai amintește că în anul 1417, iobagii din Retiș au luat parte la răscoala din județul Alba, condusă de Kardosi Ianosi, iar represaliile aveau să vină din partea armatei nobiliare și a patriciatului săsesc de pe Olt (Alt) cu reședința la (Schenk) Cincșor.

Țeline, mai demult Țelina, (în dialectal săsesc Wosslenk, în germană Wossling, în maghiară Pusztacelina) este o localitate în commune Brădeni, județul Sibiu. Printr-un document emis în anul 1575 de principele Transilvaniei, Stefan Bathory  a donat pia intentioni inducti, pentru susținerea săracilor și leproșilor din hospitalele Sfântului Spirit și Sfântului Antoniu, din Sighișoara, moșia Wossling (Țeline, jud Sibiu), cu toate veniturile sale. Terenul de 3.979 iugăre consta din pășuni și bălți. Suprafețele de pământ care nu erau supuse impozitării au fost folosite în comun de satele libere, în baza unui contract. Un câmp liber, numit Wossling, de pe teritoriul scaunului Sighișoara a fost folosit în comun de locuitorii satelor Șaeș, Apold și Daia, alături de cei din Brădeni, Netuș și Noiștat. Localitatea a avut din totdeanuna o populație predominant românească.

CHIRPĂR

Chirpăr, (Kirperich, Kirpriχ, în germană Kirchberg, în trad „Dealul bisericii” în maghiară Kürpöd, Körpöd), este un sat în partea de est a județului Sibiu, în Podișul Hârtibaciului.

Săsăuș, mai demult Săsăus (în dialectul săsesc Sessenheousen, Zessnhauzn, în germană Sachsenhausen, în maghiară Szászház, Szászalamor) este un sat în partea de est a județului Sibiu, în Podișul Hârtibaciului.

Vărd, mai demult Vordu (în dialectul săsesc Wierd, Viert, în germană Werd, Werdt, în maghiară Vérd) este un sat în partea de est a județului Sibiu, în Podișul Hârtibaciului.

Veseud, mai demult Vesăud, Veseud-Agnita (în dialectul săsesc Tsît, în germană Zied, Ziedt, în maghiară Szászvessződ, Vessződ), este un sat în partea de est a județului Sibiu, în Podișul Hârtibaciului. Aparține de comuna Chirpăr. Localitatea se află la 6 km sud de Agnita și a fost prima oară atestată în 1379. Biserica și fortificațiile care o înconjurau odinioară sunt așezate pe un promontoriu, lângă drum.

IACOBENI

Comuna Iacobeni, mai demult Iacășdorf, (în dialectul săsesc Jakosdref, Jôkestref, Giukestref, Giukesdręf, în germană Jacobsdorf, Jakobsdorf, Jakeschdorf, în maghiară Jakabfalva), este o comună în județul Sibiu, situată în Valea Hârtibaciului, la circa 70 km nord-est de municipiul Sibiu. Are în componență satele: Iacobeni, reședința comunei, precum și Movile, Netuș, Noiștat, Stăjerișu (Proștea). Relieful comunei este deluros și este străbătut de apele râului Hârtibaci.

Satul Iacobeni este așezat pe Valea Hârtibaciului, la o distanță de 1,5 km de șoseaua ce leagă Agnita de Sighișoara și la 12 km de Agnita. Satul se întinde de-a lungul unui pârâu afluent al Hârtibaciului, fiind înconjurat din trei părți de dealuri împădurite și dintr-o parte de lunca Hârtivaciului. Se pare că acest sat, pe numele său german Jakobsdorf (Satul lui Iacob), este una dintre cele mai timpurii comunități săsești din Transilvania, chiar dacă prima atestare documentară a comunei apare abia în 1309. În 1986, în satul Iacobeni trăiau 403 sași și 550 rromi. La recensământul din 2002, în sat trăiau 2.693 locuitori (din care 2.100 români), iar la ultimul recensământ, mai erau doar 5 sași în localitate. Din punct de vedere administrative, satul Iacobeni aparținea de scaunul săsesc Cincul Mare, mai târziu trecând sub administrația județului Târnava Mare, plasa Agnita. Prima mențiune documentară a satului Iacobeni are loc în 1336 – „Villa Iacobi”, însă nu se cunoaște în prezent cine a fost Iacobi și ce rol a jucat. Pe teritoriul comunei au fost găsite dovezi material ale unor așezări din comuna primitive (neolitic și epoca metalelor), precum și din epoca romană, iar toate obiectele se găsesc la Muzeul Brukenthal. În anul 1761, în urma cererii adresate curții de la Viena, se aprobă construirea unei biserici ortodoxe și rămânerea populației la vechea credință. De-a lungul timpului, satul Iacobeni a fost întotdeauna o localitate de țărani liberi. Pământul nu a aparținut niciodată vreunui moșier, cum, de altfel, nicio parte din teritoriul comunei nu a fost în stăpânirea vreunui grof sau moșier.

Satul Stejărișu, colocvial Proștea, Proști (în dialectul săsesc Priusterf, Pristref, în germană Probstdorf, în trad. „Satul Prepozitului”, în maghiară Prépostfalva), este un sat în partea de est a județului Sibiu, care aparține de comuna iacobeni. Satul este așezat la o distanță de 2,5 km de șoseaua ce leagă Agnita de Sighișoara și la 9 km de Agnita. Distanța dintre Iacobeni și Stejărișu, străbătută pe șosea și pe drumurile de legătură măsoară 8 km. Relieful satelor componente este format din dealuri și lunci. În afară de râul Hârtibaciu care curge în apropiere , cele două sate din străbătute de câte un pârâu, cu debit mic, însă permanent, care e alimentat de ploi și zăpezi.

Satul Movile, mai demult Hundrubechiu, Hunderbec, (în dialectul săsesc Hanjdertbächeln, Hangderbäχeln, în germană Hundertbüchlen, Hundertbücheln, în maghiară Százhalom) este un sat în partea de est a județului Sibiu, care aparține de comuna Iacobeni. Încă de la începutul secolului al XII-lea, în satul celor o sută de movile exista o parohie deservită de o biserică de lemn cu clopotniță de piatră. Satul Movile cuprinde singura zonă geologică din Europa cu movile. Mai precis, după cum spuneam, 100 de movile. Pe movila nr. 100 este construită Biserica Evanghelică. De altfel, Movile este cunoscut și sub numele de Satul celor 100 de movile.

Satul Netuș, mai demult Netușei (în dialectul săsesc Netschessen, Njetesen, Net'ezn, în germană Neidhausen, Neithausen, Neuthausen, Agnetenhausen, Neidhaus, în maghiară Netus) este o localitate în judeţul Sibiu, care aparţine comunei Iacobeni. Localitatea a fost atestată documentar prima dată în 1309, iar principala atracție turistică o constituie biserica (fortificată cel mai probabil în 1448).

Satul Noiștat, mai demult Nouștat, (în dialectul săsesc Naerscht, în germană Neustadt, în trad. Orașul Nou, în maghiară Újváros) este un sat în partea de est a județului Sibiu, care aparține de comuna Iacobeni.

MARPOD

Comuna Marpod (în maghiară Márpod, în germană Marpod) este o comună din județul Sibiu, așezstă pe Valea Hârtibaciului. Comuna are în componență două sateMarpod, reședința comunei și Ilimbav. Comuna este situată la 32 de kilometri de municipiul Sibiu şi la 27 de kilometri de orașul Agnita. Marpodul se află aproximativ în mijlocul României. Comuna se învecinează la nord-vest cu Nocrich, la sud cu Fofeldea, la nord-est cu Chirpăr, iar la sud-vest cu Hosman. Suprafaţa totală a comunei depăşeşte 4.400 hectare, din care peste 80 la sută sunt terenuri agricole. Satul a fost atestat documentar pentru prima dată în anul 1349. În secolul XIII şi XIV s-au format primele scaune săseşti, al doilea înfiinţat fiind cel al Nocrichului, scaun în jurisdicţia căruia intrau Marpodul şi Ilimbavul. Comuna Marpod a fost condusă de un vilicus şi a participat la organizarea conducerii scaunului Nocrich, care avea în componenţă un jude şi patru juraţi, dintre care unul era întotdeauna din Marpod. În 1349 greavul Nikolaus din Marpod şi greavul din Alţâna, au reprezentat scaunul Nocrichului la adunarea celor şapte scaune săseşti. Satul se află la o distanță de 32 km de municipiul Sibiu, la 29 km de orașul Agnita și la 41 de km de munții Făgăraș. Altitudinea medie este aici în jurul a 650 m, văile sunt largi, cu lunci netede, care către obârșie prezinta unele mici depresiuni ce adăpostesc numeroase așezări. Comuna Marpod are o luncă mănoasă pe malul stâng al Hârtibaciului, care se numește „în lac”, denumire ce vine de la revărsările periodice ale râului. Clima zonei are caracteristici specifice podișului, o climă temperată cu veri moderate și ierni mai puțin aspre. Vegetația acestei zone a aparținut pădurilor, dar astăzi pădurile au rămas doar în câteva petice reduse ca dimensiuni, locul lor fiind luat de pășuni și culturi agricole. Aici predomină pădurile de stejar și gorun  în amestec cu cele de carpen sau cele de fag cu carpen și frasin. Subsolul are importante zacăminte de gaz metan.

Satul Ilimbav a fost atestat pentru prima dată în anul 1375. În acest sat se experimentează și se operează începând din anul 1961, primul depozit de înmagazinare subterană a gazelor naturale.

 

MERGHINDEAL

Merghindeal (în maghiară Morgonda, în germană Mergeln) are în componență două sate: Merghindeal, reședința comunei și Dealu Frumos. Printre atracțiile turistice ale zonei, avem Biserica Evanghelică din satul Dealu Frumos, construcție secolul al XIII-lea și Biserica Evanghelică-Lutherană din satul Merghindeal, construcție secolul al XIII-lea.

Dealu Frumos, mai demult Șulumberg, Șulemberg, (în dialectul săsesc Schinebärch, Šinebarχ, în germană Schönberg, în trad. "Dealu Frumos", în maghiară Lesses, Leses) se presupune că este satul aflat chiar în mijlocul României. De fapt, localnicii au ridicat și un monument despre care se spune că este așezat în punctul care înseamnă centrul României. Satul a fost menționat întâia dată într-un act de vânzare-cumpărare din anul 1280.În localitate sunt semnalate urmele unei aşezări străvechi cunoscute sub numele de Cetatea Păgână. Obiectivul este necercetat, epoca sa de fiinţare nefiind cunoscută.

MIHĂILENI

Pe 77 de kilometri pătraţi se întinde comuna Mihăileni de pe Valea Hârtibaciului. Altitudinea medie este de 580-600 metri, maximul fiind atins în satul Metiş, situat la 624 metri altitudine. Astăzi, comuna are puţin sub 1000 de locuitori şi este formată din cinci localităţi: Mihăileni (reşedinţă), Metiş, Moardăş, Răvăşel şi Şalcău. Cei mai mulţi locuitori îi înregistrează Mihăileni şi Metiş. Numărul mic al populaţiei prezente în comună se explică prin depopularea frecvent întâlnită în Valea Hârtibaciului. Astfel, în 1930, comuna avea 2930 locuitori, în 1956- 2990, pentru ca de atunci să scadă constant: 1977- 1806 locuitori, 1992- 1035 locuitori. Datele istorice despre cele cinci localităţi sunt mai degrabe puţine. De exmplu, se ştie că Mihăileni (Sálfalva – în limba maghiară, Schaldorf, Schalendorf – în limba germană) este atestată în anul 1382 sub numele de Saltorph. Metişul a fost cunoscut ca Mártonfalva, Metzischdorf, Martinsdorf, Villa Martini, iar vechea denumire românească era Metişdorf. Şalcăul este menşionat pentru prima oară în documente în 1394 ca possessio Salka; în limba maghiară satul este cunosuct ca Salkó, iar în germană ca Schalko, Schalkenberg. Mai veche este atestarea scrisă a Metişului, pomenit în 1337. Moardăş (Mardos, Mardisch, Muerdesch, Argyas) este atestat documentar în 1373.Toponimul Mihăileni datează din 1919, când, la cererea localnicilor, denumirea localităţii a fost schimbată oficial din Şaldorf în Mihăileni. Două motive au fost invocate de săteni: frecvenţa mare a numelui Mihai şi faptul că domenii din aceste ţinuturi ar fi fost primite în dar de Mihai Viteazu. De asemenea, se presupune că populaţia săsească din localitate nu s-ar fi supus domnitorului, astfel că a fost colonizată în părţile Făgăraşului şi Sibiului. Documentele istorice confirmă faptul că în 1389, 1391, iobagii din Şalcău şi Mihăileni au participat la răscoalele împotriva patriciatului sibian. De asemenea, în secolele XVIII-XIX, românii au luptat împotriva rechiziţionării bisericilor ortodoxe, iar românii au putut să participe în continuare la serviciul ortodox religios datorită intervenţiei călugărului Sofronie. În Mihăileni, prima şcoală s-a înfiinţat în 1852, orele desfăşurându-se într-o casă, o clădire a şcolii fiind construită în 1911, prin contribuţia localnicilor. În 1874 era menţionată în premieră o şcoală şi în Şalcău. În ambele localităţi au activat sporadic formaţii de teatru înainte de 1944.

MOȘNA

Moșna, alte denumiri: Meșindorf sau Mojna (în dialect sasesc Meschn, Maešn, în german Meschen, Moschen, în maghiara Muzsna, Szászmuzsna sau Muzsna) este situată în partea de nord a județului Sibiu pe Valea Hârtibaciului. În cel mai vechi document care se referă la localitățile săsești din zona Târnavelor, datat în anul 1283, apare menționat numele preotului din Moșna (Petrus). Satul Moșna a aparținut începând cu anul 1876 de Comitatul Târnava  Mare din Regatul Ungariei, apartenență ce se va încheia în anul 1920, odată cu semnarea Tratatului de la Trianon, tratat ce prevedea stabilirea frontierelor Ungariei cu vecinii săi. În perioada interbelică, Moșna aparținea județului Târnava Mare, iar din 1968, odată cu desfințarea Regiunii Autonome Maghiare, de actualul județ Sibiu.

NOCRICH

Nocrich mai demult Nochrig, Nocrig, Gara Petre Luciu, Petre Luciu (în dialectul săsesc Löschkirk, Laeschkirik, Leškirich, în germană Leschkirch, Löschkirch, în maghiară Újegyház) este menționat ca Leschkirch în 1249. În 1263 localitatea este menționată ca Nogrech, denumire reluată în 1402 în traducere latină ca Noua Ecclessia/e și în 1416 în traducere maghiară ca Újegyház. Are în componenţă cinci sate: Nocrich, satul de reşedinţă, Fofeldea, Ghijasa de Jos, Hosman şi Ţichindeal.

Fofeldea, localitatea datează din 1382, și de-a lungul timpului a avut diferite denumiri: Hohfeldia, (săsescul Hiufält, Hîfield, germanul Hochfeld, în trad. "Câmpul Înalt", "Câmpul de Sus", maghiarul Hóföld, Fófeld).

Ghijasa de Jos a avut mai multe denumiri Visa de Jos, Ghijașa-de-Jos (în săsește Grisgesesz, în germană Untergesäss, în maghiară Alsógezés).

Hosman, mai demult Hozman (în săsește Hultsmänjen, Hűltsmanjen, Hultsmońen, în germană Holzmengen, Holzmannthal, în maghiară Holcmány), localitatea este numită când Holzmenia (1319), când Holzmengen (1479), când Holczmang (1494), nume care ar putea veni de la holz (= lemn) și mangi (=mulțime), adica o grămadă de lemne.

Țichindeal, mai demult Cichindeal în săsește Zakelnduel, Tsikkndâl, Tsakeln, în germană Zickenthal, Ziegenthal, în trad. "Valea caprelor", în maghiară Cikendál) datează din 1350-1359; possessio Chekendal. În anul 1350, documentele istorice atestă pentru prima dată existența satului Țichindeal, sub denumirea de Chekendeal. Acest toponim vine de la “Lalle siculorum” adică “Valea secuilor”, - secui așezați aici ca păzitori de graniță.

ROȘIA 

Comuna Roșia este situată în partea de est a municipiului Sibiu, la 23 de kilometri de Sibiu. Comuna are 6 sate: Roșia, reședința comunei, Cașolț, Cornățel, Daia, Nou, Nucet. Aparține, din punct de vedere georgrafic, părții de sud a podișului Transilvaniei, respectiv podișul Hârtibaciului, aproape la limita cu depresiunile Făgărașului și Cibinului. Este considerată una dintre comunele mari ale județului Sibiu, prin suprafața sa depășind patru din ministatele Europei: Vatican, San Marino, Monaco și chiar Lichtenstein. Comuna este amplasată într-o zonă de interes turistic, teritoriul ei oferind vizitatorilor peisaje cu dealurile podișului Hârtibaciului, acoperite de păduri, pășuni și culturi agricole, în alternanță cu zonele mai joase ale luncilor râurilor, dar și o multitudine de vestigii medievale (bisericile cetăți ale comunităților săsești), precum și panorama grandioasă a munților Făgărașului și Cibinului care profilează culmile semețe acoperite cu zăpadă mai bine de cinci luni pe an. Comuna a fost construită în 1968, în urma organizării administrativ-teritoriale, prin unirea fostelor comune Roșia și Cornățel. Comuna se învecinează la Vurpărul, la nord, cu orașul Avrig, la sud, cu Nocrich, în nord-est și cu Șura Mare și Șelimbăr la Vest.

Roșia, mai demult Roșia Săsească (în dialectul săsesc, Ritbärch, Rîtberχ, Ridebarχ, în germană Rothberg, în maghiară Veresmart), este reședința comunei Roșia. Este așezată în partea centrală a județului Sibiu, în sudul Podișului Hârtibaciului, pe cursul superior al pârâului Zăvoi. Prima atestare documentară datează din anul 1327, dar descoperirile arheologice dovedesc existența omului aici încă din cele mai vechi timpuri. În 1968, cu prilejul unei periegheze, în locul numit "Fața Nemelei" s-au descoperit fragmente ceramice din epoca bronzului târziu și din epoca Hallsttatiană. Cele mai consistente urme arheologice sunt cele ale perioadei dacice și a celei romane. În partea de sud-vest a satului, în locurile "Kramor" și "Krannerech", sondate în anul 1958, se află o cetate dacică ce conține material ceramic format din vase fragmentare lucrate cu mâna, din pastă grosieră și ornamente specifice acastei specii și fragmente de fructiere din pastă cenușie fină, lucrată la roată, fragmente de oale și străchini din pastă roșie, cenușie și cenușie-negricioasă.

Cașolț (în germană Kastenholz, în trad. „Lemn de Lăzi”, în dialectul săsesc, Kastnhűlts, în maghiară Hermány) este o un sat al comunei Roşia. Anul primei atestări scrise este 1302. În punctul Pepinieră a fost cercetată o locuire aparţinând culturii Starčevo-Criş. Aici mai există şi materiale aparţinând culturii Coţofeni, dacice şi romane norico-pannonice. De asemenea, pe hotarul comunei, la locul “Poiana în Pisc”, a fost descoperită, în anul 1955, o aşezare neo-eneolitică. Cei trei tumuli aflaţi în locul din hotar numit “Trei Morminţi” au un rol funerar, deoarece unul conţinea un mormânt de inhumaţie în cistă de piatră şi un altul un mormânt de incineraţie în urnă. Mormintele datează în epoca hallstattiană. Din mormintele dezvelite pe Dealul Bradului în necropola mare din punctul La Morminţii cei Mulţi au fost recuperate monede romane imperiale (aşi), datând din secolele I şi II. Săpăturile arheologice sistematice efectuate în această necropolă atestă faptul că ritul funerar este, în esenţă, unitar: cadavrul se incinerează pe rug, peste care se ridica un tumul funerar. Cimitirul se întinde pe o lungime de aproximativ 840 m şi înglobează 299 de tumuli. Necropola se datează din secolele II-III d.Chr.

Cornățel, mai demult Cornățăl, Hârtibaciu, (în dialectul săsesc Harwesterf, în germană Harbachsdorf, Härwesdorf, Harbach, Harendorf, Harrebach, Haresdorf, în maghiară Hortobágyfalva) face parte din comuna Roşia. De pe teritoriul satului, din puncte neprecizate topografic, provin două fusaiole de lut şi un topor de cuarţit aparţinând, probabil, culturii Coţofeni, o urnă de lut din epoca bronzului, o monedă dacică de argint şi un vas mare în formă de chiup, descoperit în anul 1867, de culoare cenuşie, ornamentat cu benzi ondulate şi portative, datând din epoca romană. De asemenea, în Valea Văcărelului s-a descoperit o brăţară de aur şi două pandantive din epoca bronzului

Daia, mai demult Daia Săsească, (în dialectul săsesc Duelmen, Dôlmen, în germană Dollman, Thalheim, în trad. "Satul din Vale", în maghiară Dolmány) este un sat al comunei Roşia. Anul primei atestări scrise este 1327. În locul numit Pârăuţ a fost cercetată o aşezare eneolitică aparţinând culturilor Turdaş şi Petreşti. Pe acelaşi areal apar şi urme de locuire specifice culturii eneolitice Coţofeni, culturii de epoca bronzului Wietenberg şi secolele IV-V d.Chr.

Nou, fost Noul Săsesc (în dialectul săsesc Noenderf, în germană Neudorf, în maghiară Szászújfalu, Újfalu) este un sat al comunei Roșia. Satul a fost atestat pentru priam dată în anul 1332.

Satul Nucet (în dialectul săsesc Joannisbrig, Joannesbrig, în germană Johannisberg, Johannesberg, Jannesberg, în maghiară Szentjánoshegy, Szentjánoshegye) este un sat al comunei Roșia. Satul Nucet este izolat de căile de comunicație și scăderea continuă a populației după anul 1956 a determinat oficialitățile să propună a fi dezafectat. Satul a fost atestat în scris pentru prima dată în anul 1387.

VURPĂR

Comuna Vurpăr (în germană Burgberg, în traducere ”Dealul Cetății”, în maghiară Vurpod) este situată în Podișul Hârtibaciului, în sudul Transilvaniei, pe valea râului Hârtibaci, la 30 de kilometri nord-est de Sibiu. Comuna este străbătută de Valea Salcaului, pârâul Ghijasei, Valea Lungă și Valea Almăjelei. Comuna cuprinde un singur sat – Vurpăr. Se învecinează la nord cu comuna Mihăileni, satele Șalcău și Buia, la sud cu comuna Roșia, la est cu satele Țichindeal și Ghijasa de Jos, iar la Vest cu comuna Slimnic și satul Hamba. Prima atestare documentară a localităţii Vurpăr a fost în anul 1296 sub denumirea „Villa Heohol”. Atunci, locuitorii se spune că au cumpărat de la nobilii din Calvasar (“Kaltwasser” un deal Stieberg pentru construirea unei cetăți Radeberg). Pe deal se mai văd și astăzi urmele unor valuri de pământ. Săpăturile arheologice au scos la iveală mai multe monede care datează Cetatea de la Vurpăr, pe la mijlocul secolului al XIII-lea. Cele mai vechi documente datează din perioada lui Stefan al V-lea (1270-1272).

În secolul al XIII-lea a fost construită și biserica luterană, în stil romanic. Biserica s suferit unele modificări pe parcursul vremurilor. În 1776 a fost schimbat altarul executat în stil baroc, reînoit în 1981.

În secolele XV – XVI, Vurpărul a avut de suferit ca urmare a deselor incursiuni otomane la nord de Carpați. În 1438, turcii au devastat tot sudul Transilvaniei asediind fără success timp de 6 zile și cetatea Sibiului. În 1500 au început preocupările pentru instruirea tinerilor, în acest an menționându-se un scolasticus. O veche clădire de școală se află în interiorul bastionului bisericii, iar în 1845 s-a construit un local nou în dreapta turnului cu poartă. Localul actual al școlii germane datează din 1910. În 1536, satul a fost distrus de o năvălire turcească, fiind salvate doar 45 de gospodării. Satul a mai fost distrus o data, în 1834, într-un puternic incendiu. Un alt incendiu a distrus, în 1890, 12 case săsești, 51 de case românești și numeorase clădiri administrative și economice.