Arhiva
Evenimente

Data:

Țara Secașelor Prezentare generala

LOAMNEȘ

Comuna Loamneş se află în extremitatea nord-vestică a judeţului Sibiu, iar localităţile componente: Alămor, Armeni, Haşag, Lomaneş, Mândra şi Sădinca sunt situate pe văile care străbat teritoriul comunei, de o parte şi de alta a drumurilor judeţene DJ 106B (DN 1- Şura Mică - Ocna Sibiului - Loamneş - Şeica Mică- Ţapu/Micăsasa- DN 14B) şi DJ 107B (Slimnic - Mândra/ Loamneş - Păuca - Roşia de Secaş din judeţul Alba) şi a drumurilor comunale DC 74 ( DJ 107B - Armeni) şi DC 76 ( DJ 106B- Sădinca).
Comuna Loamneş este situată la 25 km de municipiul Sibiu şi la 6 km de oraşul Ocna Sibiului, într-o zonă de podiş cu altitudine redusă ( 340-500m), străbătut de râul Visa. Se învecinează la Nord cu comuna Şeica Mică, la Est cu comuna Slimnic, la Sud cu oraşul Ocna Sibiului, la Vest cu comuna Ludoş iar la Nord-Vest cu comuna Păuca.

Are în componeță satele:

Alămor (în dialectul săsesc Meldenbrich, în germană Mildenburg, Makenberg, Mecklenberg, Sachsenhausen, în maghiară Alamor) este un sat în partea de vest a județului Sibiu, în Podișul Secașelor. Aparține de comuna Loamneș. Anul primei atestări scrise este 1319.

Armeni,(în dialectul săsesc Urmonjen, în germană Urmenen, Armenen, Armener, în maghiară Örményszékes, Bolgárszékes, Székes), este un sat în partea de vest a județului Sibiu, în Podișul Secașelor. Aparține de comuna Loamneș. Anul primei atestări documentare este 1290-1295 în actul „Terra Scekes; villam Zekes

Hașag,(în dialectul săsesc Hoisoyen, Hôšôzn, în germană Haschagen, Hassagh, în maghiară Hásság), este un sat în partea de vest a județului Sibiu, în Podișul Secașelor. Prima atestare documentară a satului Hașag datează din 1263, într-un document în care se menționează că satele Witz (Ocna Sibiului), Hassach (Hașag) și Monora (Mănărade) sunt donate de Ștefan, regele Ungariei, unui feudal cu numele de Jula.

Sădinca

LUDOȘ

Ludoș, mai demult Ludoșul mare, Luduș (în dialectul săsesc Logdes, în germană Gross-Logdes, Ludesch, în maghiară Nagyludas, Ludas se găsește în apropiere de Miercurea Sibiului, la 48 de km de Sibiu.

MIERCUREA SIBIULUI

Cel mai tânăr oraş al judeţului este Miercurea Sibiului, localitate ce deţine acest statut din anul 2004. Este situat în Podişul Secaşelor, în partea estică a judeţului, la limita cu judeţul Alba. Sub administrarea oraşului se află satele Apoldu de Sus şi Dobârca. Din 1291 datează atestarea scrisă a oraşului Miercurea Sibiului, atunci vorbindu-se de „Petrus Jung de Rwzmark filis Petri de Vyzacna”. Toponimul Rwzmark se regăseşte şi în denumirile din dialectul săsesc - Reismuert, sau din germană -  Reussmarkt, Reußmarkt, Reissmarkt; în limba maghiară, localitatea a fost cunoscută ca Szerdahely, Szászszerdahely, iar în trecut în limba română ca Mercurea. Oraşul s-a bucurat de o atenţie sporită din partea arheologilor şi istoricilor; au fost descoperite astfel o aşezare cu niveluri de locuire din neolitic, eneolitic, epoca bronzului şi din perioada dacică. De asemenea, tot aici cercetările au scos la iveală o necropolă de secolele V sau V-VI d.Hr., un mormânt de inhumaţie din secolul al III-lea, în interiorul căruia se aflau piese de ceramică, un pandantiv de aur şi monede. Până în 1876, aşezarea a aparţinut de Scaunul Miercurea, unitate administrativă componentă a organismului de autoadministrare a saşilor transilvăneni, Şapte Scaune. La Miercurea Sibiului a avut loc, în 1869, Adunarea de constituire a Partidului Naţional Român, moment onorat de Ilie Măcelariu, George Bariţiu, Ioan Raţiu, Visarion Roman, Axente Sever, Iacob Mureşanu. Fosta localitate Miercurea Băi, recunoscută  datorită factorilor terapeutici (izvoare cu ape minerale clorurosodice, nămol sapropelic fosil şi respectiv climat de cruţare) a fost alipită oraşului în urmă cu mai mulţi ani.

APOLDU DE SUS

Apoldu de Sus era cunoscut mai demult sub denumirile Apoldu Mare, Polda Mare, iar în dialectul săsesc era numit Griszpult, Pult, Everstpold, în germană -  Grosspold, Gross-Pold, Grosspolden, Gross-Apolden, Oberpold, iar în maghiară Nagyapold. Prima menţiune a fost făcută în anul 1272 (când regele Ladislau al IV-lea îi donează lui Paulus plebanus de Apoldya o moşie), dar dovezi ale locuirii aşezării sunt mult mai vechi: o brăţară de aur hallsttatiană, ceramică dacică, două villae rusticae etc. Apoldu de Sus se numără printre satele unde s-au stabilit landlerii colonizaţi în Transilvania în secolul al XVIII-lea.în anul 1860, în sat a fost descoperit un tezaur cu peste 455 de denari romani republicani, emişi între anii 196 -38 î.Hr.

Un sat locuit în special de populaţie de etnie germană a fost Dobârca, satul uitat de turişti. Astăzi, localitatea numără doar în jur de---- locuitori. Atestarea documentară datează din 1309 când se pomeneşte de Johannes plebanus de Duburk; în secolele următoare, localitatea este menţionată ca Doborka, Dobring, Dobrica.

PĂUCA

Păuca (în dialectul săsesc Ternen, în germană Törnen, Pocken, Pokendorf, în maghiară Pókafalva) este o comună ce cuprinde satele Păuca, reședința, Bogatu Român, Broșteni și Presaca. Se învecinează la nord cu comuna Micăsasa și cu Șeica Mică, la sud cu comuna Ludoș, la est cu comuna Loamneș și la vest cu județul Alba (Cenade, Ungurei). Satul Bogatu Român (maghiară Nagykerék, Oláhbogát, Bogát, germană Reichhof, Bogaden) este un sat care aparține de comuna Păuca. Etimologia numelui: Nagykerék = Kerek-ul Mare; Oláhbogát = Valahul bogat; Reichhof = Curtea bogată (cuvântul "curte" cu sens de "gospodărie"). Anul primei atestări documentare este 1324, sub denumirea de Kerék. Satul Presaca, mai demult Presaca de Secaș, Presaca de Jos (în germană Kerschdorf, Unter-Pressendorf, în maghiară Székásgyepü, Alsópreszáka, Székáspreszáka) este un sat în partea de vest a județului Sibiu, care aparține de comuna Păuca. Presaca a fost menționată pentru prima data în 1296. În sat există o biserică veche din lemn de la 1728. Comuna Apoldu de Jos este situată la 39 de kilometri de Sibiu și la 24 de kilometri de Sebeș – alba și are în componență satele Apoldu de Jos (reședința comunei) și Sîngătin. Apoldu de Jos se învecinează la Nord cu județul Alba, la Sud cu orașul Săliște, la Est cu Ludoș și Ocna Sibiului, iar la Vest cu orașul Miercurea Sibiului. Comuna este așezată la marginea de sud a Podișului Transilvaniei, la limita sud-estică a podișului Secașului formând o zonă geografică distinctă cunoscută sub numele de depresiunea Apold – Miercurea de la poalele Munților Cibin și străbătută de pârâul Secal. Această zonă deluroasă situată în vestul județului este drenată de râul Secaș și este cunoscută datorită viilor și livezilor sale.Urmele arhrologice descoperite pe teritoriul comunei Apoldu de Jos atestă un fapt de necontestat: oamenii paleoliticului ocupându-se cu vânătoarea, pescuitul și o agricultură primitivă au trăit în depresiunea Apold – Miercurea.  Au fost descoperite pe teritoriul Apldului de Jos obiecte din perioada neolitică. Este vorba de două toporașe de mână din piatră șlefuită, unul găurit și altul negăurit, fusaiole și fragmente de ceramică din lut cenușiu. Din epoca bronzului, există urme ale culturii Coțofeni și Wietenberg. Apropierea de Tilișca întărește convingerea circulației și utilizării obiectelor de bronz în întreaga zonă. Prin cucerirea Daciei de către romani, cetatea de la Tilișca a fost dărâmată, așezările rurale continuându-și existența în condițiile impuse de stăpânirea romană. Din această perioadă datează un medalion funerar descoperit la Apoldu de Jos, care dovedește continuitatea dacică. Apoldu de Jos a fost atestat la data de 27 octombrie 1288. Printr-un act dat la Brașov de către regele Ungariei, Ladislau al IV-lea Cumanul (1272 – 1290) restituia episcopiei Transilvaniei dijmele din comitatul Ugocea. Prin acest act, Paul, parohul decan de Apold, canonic de Alba, trebuia să depună mărturie împotriva comitelui de Ugocea, Kopoz, care uzurpase dijmele episcopale din comitat fără niciun drept. În 1289, regele emite un act prin care se restituie unele moșii episcopiei Transilvaniei, actul este redactat la Apoldya Inferior la 1 septembrie 1289, iar doi ani mai târziu, în 1291, apare în documente ”Opold superiori” cu ocazia vânzării unui pământ.

De reținut este și anul 1292, când primul greav al Apoldului de Jos, Arnold d`Apoldia, comitele obștii deținea moșia Sîngătin ca danie. Soția lui a dăruit moșia Sîngătin (Ernyed) fiicei și ginerelui lor Cristian, fiul lui Ludweg. Dania a fost confirmată și întărită de regele Ungariei, Andrei al II-lea, la data de 21 iunie 1292. Din acest moment, evoluția celor două localități este complet diferită. Sîngătinul va fi cuprins în comitatul Alba Inferioară, membrii obștei devenind aserviți stăpânului moșiei, situație transmisă timp de secole până în anul 1848. Obștea săsească din Apoldu de Jos s-a transformat în timp într-o comunitate de oameni liberi, comnunitate exclusivistă care nu a permis niciunui membru să se poarte după obiceiul nobililor.

Prin Apoldu de Jos a trecut și principele Transilvaniei, în 1572, în 12 aprilie. Ștefan Bathory, în drumul lui de la Sibiu la Alba Iulia a trecut prin sat cu alai mare, iar localnicii l-au primit în straie de sărbătoare. Și Mihai Viteazu a trecut prin Apoldu de Jos. După 29 octombrie 1599, Mihai Viteazu, în drumului său victorios (după bătălia de șa Șelimbăr) spre Alba Iulia, și-a așezat tabăra între cele trei localități: Apoldu de Jos, Ludoș și Topîrcea. De altfel, domnitorul Mihai  Viteazu a trecut de încă cel puțin trei ori prin Apoldu de Jos (la 28 aprilie 1600 – după trecerea artileriei, în drum spre Moldova, la 2 septembrie 1600, când a trecut spre Sebeș unde a convocat dieta etc.). un al de care nimeninu vrea să îl mai repete este anul 1602, cân trupele generalului Basta au ars toate roadele pământului și au provocat cea mai cumplită foamete din aceste ținuturi. În 1866, în luna martie, prin Apoldu de Jos trece, spre exil, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, fiind bine primit de locuitorii satului.La data de 1 decembrie 1918, la Unirea Transilvaniei cu România, Adeziunea la Actul Unirii, intitulată „Hotărârea noastră” a fost semnată de 714 bărbați din comuna Apoldu de Jos. Iată ce scria în act: „Obștea poporului român din îndemn propriu și fără nicio silă sau ademenire din partea cuiva, dă la iveală dorința fierbinte ce însuflețește inima fiecărui român și declară că voința sa este nestrămutată: voim să fim alăturați, împreună cu teritoriile românești din Ardeal, Ungaria și Maramureș la Regatul României. În această hotărâre a noastră așternem tot ce au dorit strămoșii noștri, tot ce ne încălzește pe noi, cei de față și tot ce va încălzi pururea pe fiii și nepoții noștri. Așa să ne ajute Dumnezeu!”

ŞURA MARE

75 de kilomentri pătraţi şi peste 3.300 de locuitori. Acestea sunt datele care definesc comuna Şura Mare, formată din localităţile Şura Mare şi Hamba. În dialectul săsesc, Şura Mare este cunoscută drept Griszschiern, Grîseїrn, Grišeern, în germană –ca Großscheuern, iar în maghiară – Nagycsür. Hamba mai poartă numele de Kakasfalva, Hahnbach, Hahnenbach, Humebisch. Atestările documentare ale celor două localităţi sunt foarte apropiate în timp. În 1335, Şura Mare este pomenită drept Magnum Horreum, adică Marele Hambar, contextul fiind următorul: “De asemenea (tot astazi) domnul Cristian de Magneo Horreo, jude şi decan a plătit pe 4 ani (1332, 1333, 1334 si 1335) optzeci de banali vechi.” În 1337 se pomeneşte de „Christianus de Hanbach solvit IIII annis XXXV antiquos banales”, adică este menţionată localitatea Hamba. Legendele locale vin şi cu explicaţia întemeierii comunei:Prin secolul al V-lea sau al VI-lea, după venirea slavilor pe actualul pământ, ar fi existat în zona Sibiului un slav bogat, care ar fi dat ca zestre fiicelor sale, Şura: pământurile aflătoare pe teritoriul comunei noastre - fiicei Sura cea mare, iar cel aflător pe teritoriul de apus -fiicei sale, Sura cea mica, şi astfel s-ar fi născut comunele Şura Mare şi Şura Mica, după vârsta celor două fete.” (Sursa: http://www.primariasuramare.ro) În ambele localităţi ale comunei, descoperirile arheologice sunt puţine: în Şura mare, de pildă, în 1972 au fost scoase la iveală resturile unei aşezări paleolitice, iar din primul mileniu după Hristos provin o monetă de argint a lui Caracalla, o monedă de bronz de la Valens, o brăţară de argint din secolul al VII-lea. Hamba pare să fie puţin mai tânără, cea mai veche descoperire fiind datată în epoca neolitică; de asemenea, s-a descoperit ceramică aparţinând culturilor Wietenberg şi Coţofeni, un mormânt de incineraţie din epoca bronzului, numeroase spade romane şi o spadă medievală cavalerească.  Şura Mare este menţionată documentar şi în epoca medievală: năvălirile tătarilor din 1241-1242 au produs mari stricăciuni în sat, iar după lupta de la Şelimbăr, Mihai Viteazu s-a răzbunat pe saşii din Şura Mare care au făcut parte din oastea lui Bathory. Drept pedeapsă, se pare că oastea voievodului a dat foc satului.

Topârcea ( Tšapertš, Tschapertsch, Topertsch, Schappisdorf,Toporcsa)