Arhiva
Evenimente

Data:

Țara Oltului Prezentare generala

ARPAȘU DE JOS

Comuna Arpașu de Jos are în componență 3 sate: Arpașu de Jos – reședința comunei, Arpașu de Sus șu Noul Român. Comuna este situată în sud-estul județului, la 47 de kilometri de municipiul Sibiu și 15 kilometri de orașul Victoria (Brașov). Acum 200 de ani, Arpașu de Jos era așezare românească și fostă comună grănicerească. Astăzi, este un centru agricol important și de interes folcloric. În secolul trecut, aici a funcționat o „glăjărie” (manufactură de sticlă), care s-a mutat la Cîrțișoara și apoi la Avrig. În apropierea localității a fost descoperită o cetate dacică, ceea ce înseamnă că dacii au existat pe aceste meleaguri. Comuna se învecinează la Nord cu Bruiu și Chirpăr, la sud și la est cu județul Brașov, iar la Vest cu Porumbacu de Jos și Cîrțișoara. Comuna este sitaută pe DN 1 Sibiu – Brașov. Cercetările dovedesc că poporul dac a continuat să trăiască pe vechiul său pământ și în noile condiții create de cucerirea romană.

Satul Arpașu de Jos este reședința comunei cu același nume și este situat în centrul Țării Făgărașului, la o distanță egală între limita vestică a acestuia din zona Sebeșu de Sus – Bradu și orașul Făgăraș. Arpașu de Jos ocupă în peisaj un spațiu geografic privilegiat, cu o perspectivă admirabilă spre cei mai înalți munți din țară, la sud – Olt și dealurile Podișului Hîrtibaciului, la nord. Satul se înscrie  în cel de-al doilea șir din tripla salbă a satelor făgărășene. Peste depresiunea în care este așezat satul se desfășoară contururile masivelor muntoase Podragu, Arpașu Mare (2.468 m), Vânătoarea lui Buteanu și linia zimțată a Șeii Caprei.

Satul este așezat la poalele munților, pe o colină, între două râuri curgătoare, numite Arpaș. Arpașu de Sus este străbătut, de la Sud la Nord, de râul Arpaș, afluent al Oltului, pe partea stângă. Anul primei atestări esre 1589, locul fiind mențioat ca „Felseo Arpas”. Aici a fost descoperită o cetate dacică pe platoul înalt denumit „Cetățeaua”. Aceasta avea o poziție strategică dominantă, pentru că de aici putea fi controlată Valea Oltului. Platoul este separat de restul promontoriului printr-un val de pământ și un șanț. Valul măsoară astăzi 6 m grosime, iar șanțul 13 m lărgime la gură și 2,2 m adâncime. Pe creasta valului s-a găsit o palisadă, alcătuită din pari groși de lemn, dispuși pe patru rânduri. Asezarea se datează din sec. I î.Ch. – I d.Ch.

Noul Român, mai demult Nou-Romînesc, Noul-român este un sat în partea de est a județului Sibiu, la poalele sudice ale Podișului Hârtibaciului.

AVRIG

Avrig (Felek, Freck, Fryk, Frek, Affrica) este atestat  încă din anul 1364 și făcea parte din Terra Blachorum (Ţara Făgăraşului).  A fost protejat de popoarele migratoare prin poziția pe care o arem retrasă, fiind protejat din calea atacurilor acestora.  Între 1264 – 1290 s-a construit o biserică, azi cel mai vechi monument din zonă. Tot în această perioadă sașii sunt aduși în zonă.Marile răscoale de la 1784 și din 1848, s-au resimțit și la Avrig. În timpul Războiului Pentru Independentă, populația de aici a ajutat fugari să treacă munții în Țara Romanească. Și alte evenimente istorice au marcat trecutul orașului. În anii 1936 - 1937 s-a construit la Mârșa o fabrică de armament și muniție. În februarie 1940 fabrica a fost militarizată și toți cei 1170 de muncitori care lucrau la vremea aceea la Mârșa au fost supuși regulamentelor militare.

BRADU (în dialectul săsesc Giresa, Girezâ, Gereza, Girelsâ, în germană Gierelsau, Gieresau, Gerardsau, Gereldsau, în maghiară Fenyőfalva) este o localitate în județul Sibiu, Transilvania, România.

BRUIU

Comuna Bruiu (în maghiară Brulya, îngermană Braller) are în componență 3 sate: Bruiu, reședința comunei, Gherdeal și Șomartin. Comuna are 795 de locuitori. Este o aşezare compactă, de deal, care înscrie perfect în linia aşezărilor săseşti, dezvoltate în jurul bisericii-cetate care domină împrejurimile. Istoria aşezării ne duce până la anul 1337, când Matheas Braunweiler este amintit ca plătitor de impozit bisericii catolice, într-un document al Vaticanului. Menţionarea ca şi aşezare se face doar în 1488, ca şi comună liberă - Ballor , aparţinând scaunului Cincu. În comună existau atunci 37 de gospodării locuite, 2 nelocuite, 2 săraci întreţinuţi de comunitate, o şcoală şi trei preoţi. Satul Bruiu (în germană Braller, în maghiară Brulya, Brullya, Braller, Broller) este reședința comunei Bruiu. Ca an al atestării reținem anul 1337, în "Mathias de Brunwiler de III annis solvit VIII banales antiquos". În anul 1532, satul este menţionat sub numele Broller. Avea atunci 64 de gospodării, însă în 1600 aşezarea este bântuită de ciumă, iar 70% dintre locuitori au murit. Casele ciumaţilor au fost arse până la temelie iar cei bănuiţi de ciumă au fost izgoniţi din sat într-un loc izolat. Astfel, la 95 de ani după cumplita ciumă, un act menţionează repopularea a 24 de gospodării nelocuite cu colonişti din Ţara Oltului. Sărăcimea din Bruiu va participa la două răscoale împotriva taxelor impuse de scaunul Cincu, între anii 1703 - 1707, condusă de căpitanul Fekete Vasi, şi în 1744, condusă de către Sava Dumitru, ambele având ca rezultat asediul scaunului Cincu. De aceea, în anul 1759, campează în Bruiu un escadron de cavalerie austriac, pentru asigurarea ordinii. Soldaţii au fost mai întâi cazaţi de către săteni, iar mai târziu locuitorii satului au hotărât să construiască o cazarmă. În perioada 1760 – 1762 în Bruiu trăiau 25 de familii ortodoxe, dar nu aveau nici biserică şi nici preot. Biserica românească a fost construită abia în 1803, în afara satului. A fost mai apoi dărâmată şi reclădită pe fundaţia de piatră între anii 1851-1854.
Prima şcoală românească confesională va fi înfiinţată abia în 1872, cu sprijinul Consistorului Arhidiecezan din Sibiu, iar în 1904 a fost înfiinţată şi o şcoală maghiară.
În 1880 a început exodul populaţiei către SUA, fapt care face ca după doar 10 ani, Bruiu să numere 395 de gospodării ţărăneşti la o populaţie de 1020 de locuitori. Anul 1928 marchează apogeul emigraţieim deoarece în acest an, 35 de locuitori ai Bruiului (18 români şi 17 saşi) au emigrat în America. Diminuarea a continuat, iar în 1930 se înregistrau 1.026 de locuitori, pierderile de populaţie datorându-se primului război mondial, iar în 1956 satul număra doar 999 de suflete, populaţia germană suferind pierderi mari: morţi, dispăruţi şi emigranţi.

Gherdeal (în dialectal săsesc Girtle, în germană Gürteln, Gürtelen, Gürtlen, Girteln, în maghiară Gerdály) este, alături de Șomartin și Bruiu una dintre cele mai estice localități ale județului Sibiu. Gherdeal abia dacă mai trăiește. Doar câteva suflete își mai duc zilele în acest sat uitat de lume. Are, totuși, 112 numere cadastrale, din care o biserică ortodoxă, o biserică săsească și o școală. Cândva un sat dominat de sași, Gherdeal mai păstrează acum doar umbra celor peste 300 de localnici. Distanța până în municipiul Siibu este de peste 70 de kilometri. Gherdealul este situat la 10 kilometri de gara Olteț și este așezat între dealuri acoperite de păduri. Istoricul acestui sat este în strânsă legatură cu al Cârței de pe Valea Oltului. Moșia a fost la început a călugărilor cistercieni care aveau o biserică mare la Cârța, iar după risipirea acestora a trecut în stăpânirea Universității săsești din Sibiu ca făcând parte din corpul moșiei Cârța. Băștinașii după grai și nume par a fi originari din Cârța. Mai pe urmă, prin încuscriri ori atrași de bunurile existente aici, s-au mai așezat și câteva familii din Bruiu. Familiile comune Bruiului și Gherdealului sunt: Schenker, Monch, Brantsch, Schuster, Konerth. Primul nume al comunei a fost Sf.Gertruda care cu timpul s-a transformat în Gherdeal. Locuitorii după ocupație sunt agricultori și printre ei câțiva meseriași. Românii au venit la început ca păstori la vitele sașilor. Pe urmă, prin muncă cinstită, au prins rădăcini aici, cumpărând locuri de casă și pământ arabil . Au ajuns la un moment dat, prin 1926, să numere a treia parte a locuitorilor satului. După naționalitate locuitorii se împărțeau în români,sași și țigani iar după religie în ortodocși și evanghelici-lutherani, fiecare confesiune cu biserica ei.

Șomartin, mai demult Șomărtin, Șomortin (în dialectal săsesc Mirtesbärch, Mětesberχ, Miertesbarχ, în germană Martinsberg, Märtelsberg, în maghiară Mártonhegy, Mártonhegye este situate la 60 km de Sibiu și la 35 de km față de Făgăraș. Satul este înconjurat de dealuri și păduri. În localitate există o biserică fortificată. Pe locul numit Paro Suarez s-a descoperit, în anul 1887, un depozit de bronzuri într-un vas de lut. Depozitul datează din perioada hallstattiană şi face parte din seria Şomartin-Vetiş.Urmele antice semnalate la Goldberg, între Feldioara şi Şomartin, constau din urmele unei fortificaţii cu val de pământ în care s-au descoperit fragmente de ceramică, arme şi monede imperiale romane, unele din aur. Cetatea datează, probabil, din perioada medievală.

CÂRȚA

Cârțișoara (în germana Oberkerz, în trad. "Cârța de Sus", în maghiara Kercisora, alternativ, Oprakercisora) cunoscut și sub numele de Cârța Română, a fost populat din evul mediu timpuriu și până în prezent predominant de români. Originea toponimului nu este stabilită cu exactitate. În general se presupune că numele așezării ar fi de origine slavă, el fiind derivat din etimonul vechi slav "kurčo" (loc defrișat, curătură), fie din sinonimul său slavon "krč" sau "krči". Numele așezării românești, adaptat semantic unor necesități de ordin cultic, ar fi fost preluat de mănăstirea Cârța. În cealaltă opinie originea numelui este explicată etimologic din germanul Kerz(e) (în trad. "lumânare", "candelă"), denumire însușită de numele latin al conventului mănăstirii Cârța, anume "Santa Maria de Candelis". Localitatea Cârța Românească apare atestată, sub această denumire, în documentele emise de cancelaria regală maghiară în anii 1322 (Kerch Olacorum), 1329 (Kerch Olacorum) și 1411 (Kercz Olachorum; Kercz Olochorum).

Existența așezării românești a fost confirmată documentar, mai întâi, în anul 1252 în forma "Kyrch". În anul 1322 așezarea apare atestată cu un nume dublu, compus dintr-un toponim și etnonimul atribuit românilor în limba maghiară ("Oláh"). Explicația acestei modificări onomastice trebuie pusă în relație cu formarea, între anii 1252 și 1322, a localității Cârța sau Cârța Săsească, fondată de mănăstirea Cârța și populată cu oaspeți germani, precum și cu intenția de a disocia aceste așezări omonime.

Data întemeierii acestui sat românesc medieval timpuriu nu este cunoscută. Prima atestare documentară, implicită, a așezării datează din anul 1223. Documentul emis în acest an de regele maghiar Andrei al II-lea al Ungariei (1205-1235) se referă la evenimente petrecute între anii 1205-1206, respectiv la retragerea teritoriului satului de sub autoritatea juridică a locuitori săi romani (terra... exempta de Blaccis), urmată de donarea sa capitlului mănăstirii cisterciene Cârța. Această relatare reprezintă prima mențiune scrisă, provenită din cancelaria regală maghiară, a unor realități istorice din cuprinsul Țării Făgărașului și, concomitent, cea mai timpurie evocare a românilor de la sudul Oltului de Mijloc. Identificarea explicită a așezării și confirmarea caracterul său românesc datează din anul 1252. În această perioadă Cârța, viitoarea Cârțișoara, era centrul administrativ și politico-religios al Țării Făgărașului (terra Olahorum de Kircz), denumită în această perioadă și Țara Cârței, și deținea aceași importanță politico-administrativă ca Brașov, centrul administrativ al sașilor din Țara Bârsei (terra...Saxonum de Barassu) și Sfântul Gheorghe, centrul administrativ al secuilor din Sepsi (terra...Siculorum de Sebus). Vechimea și poziția acestei așezări românești în peisajul Țării Făgărașului este subliantă și de tezaurul monetar descoperit spre sfârșitul secolului al XIX-lea în vecinătatea așezării, care a fost datat după mijlocul secolului al XII-lea.

Importanța istorică a acestei așezări românești, locuită de o populație "schismatică", este diminuată treptat în jumătatea a doua a secolului al XIII-lea. În jurul anului 1300 centrul administrativ al Țării Făgărașului va fi deplasat în cetatea Făgăraș. În decursul evului mediu, respectiv între anii 1205/1206 și 1474, localitatea Cârțișoara a fost o posesiune a mănăstirii cisterciene Cârța.

Localitatea, decăzută în cursul evului mediu la nivelul unui sat oarecare, va apare menționată în izvoarele scrise din secolele XIV-XV, respectiv în anii 1322, 1329 și 1418, în forma Cârța Românească ("Kerch Olacorum", "Kerch Olacorum", "Kercz Olachorum" și "Kercz Olochorum"). Deja în anul 1509 așezarea este denumită în izvoarele scrise prin diminutivul Cârțișoara. În jumătatea a doua a secolului al XVI-lea, așezarea apare atestată în formele Streza Cârțișoara și Oprea Cârțișoara. În cursul secolului al XVII-lea satele Streza și Oprea vor fi donate familiei nobiliare maghiare Teleki. În anul 1964 părțile sale componente, Oprea și Streza, vor fi reunite sub aspect administrativ în localitatea Cârțișoara.

 

La 1900, şi-au deschis porumbăcenii prima lor casă de economii, înscriindu-se astfel în rândul acelor prime localităţi în care românii au reuşit să organizeze instituţii financiare care să le permită creditarea. De fapt, pe durata a zece ani, pe teritoriul circumscris azi comunei Porumbacu de Jos, luau fiinţă nu mai puţin de trei asemenea case de economii: Porumbăceana, Negoiul şi Însoţire de credit în Colun.  Datele sunt importante pentru o comună, în care de-a lungul a 60 de ani populaţia a scăzut cu mai bine de 2500 persoane, de la 5800 suflete – în 1930, la 3300-  în 1992. Astăzi, comuna Porumbacu de Jos are în componenţă localităţile: Porumbacu de Jos, Porumbacu de Sus, Scoreiu şi Colun.

Cea mai veche atestare documentară este cea a Colunului, pomenit în 1322 ca „villa seu poss. Colonia”; urmează apoi Scoreiu – menţionat în 1392 sub denumirea Szkore, Porumbacu de Jos –Warembach, în 1546, Sărata – pomenită în 1582 ca Zaratha.

Documente ulterioare atestă faptul că între anii 1500-1600, Porumbacu de jos număra doar vreo 45 de familii, pentru ca în 1733 – numărul acestora să fi ajuns la 150. De asemenea, de importanţă pentru trecutul locului sunt alte două aspecte: aici exista odinioară un centru de schimb al cailor de poştă (de e ruta Braşov –Sibiu), iar în grajd se găseau în permanenţă între 10 şi 20 de cai. Cel de-al doilea aspect istoric ine de compania a VII-a grăniceri, ce era aşezată în satele Porumbacu de Jos, Porumbacu de Sus, Scoreiu şi Racoviţa. Documente din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea menţionează faptul că odinioară în această localitate erau şase mori, una dintre acestea fiind a „domnului de pământ”, iar celelalte cinci i o piuă se aflau în proprietatea locuitorilor. Alte patru mori erau înregistrate pe teritoriul satului Porumbacu de Sus, iar trei - în Scoreiu. În schimb, în Sărata nu era nicio moară, dar locuitorii erau vestiţi pentru comerţul cu lemn, cărbuni, fructe şi bucate. În 1760, zece femei din Colun au fost biciuite în Piaţa Mare din Sibiu, ca pedeapsă pentru faptul că au încercat să–şi ia înapoi biserica ortodoxă.

RACOVIȚA

Cu alte nouă localităţi şi cu o mănăstire îşi împarte numele comuna sibiană Racoviţa. Comuna se găseşte la poalele vârfului Suru, la o distanţă de aproximativ 30 de kilometri de municipiul Sibiu, iar localităţile omonime sunt situate în diferite zone al ţării. În ceea ce priveşte originea denumirii date acestei aşezări, cei mai mulţi cercetători înclină spre o etimologie slavă, de la „racov”, adică „rac, apă, pârâu cu raci”, dar există şi voci care susţin o toponimie latină. Descoperirile arheologice din această arie au fost întâmplătoare, locul nefiind cercetat sistematic. În consecinţă şi dovezile de locuire din vremuri străvechi sunt puţine, dar se vorbeşte despre o descoperite ce ar atesta locuirea aşezării încă din protopaleolitic (Sursa http://www.racovita-sb.ro). Atestarea documentară a Racoviţei este destul de târzie, datând abia din 1443, când satul este pomenit într-un act de danie al voievodului Ioan de Hunedoara către Magnus, castelanul Tălmaciului. Puţine sunt şi informaţiile şi despre începuturile aşezării Sebeşu de Sus, pe al cărei teritoriu au fost semnalate vetre de cenuşă şi pământ ars, fără să se precizeze epoca de provenienţă. Se presupune însă că undeva între Sebeşu de Sus şi Racoviţa ar fi existat un castru roman, dar vestigiile nu au fost localizate. Secolele următoare sunt mai bogate în informaţii şi din 1450 până în 1700, Racoviţa este menţionată în cel puţin cincizeci de documente. Astfel la jumătatea secolului al XVII-lea, satul este nominalizat ca fiind una dintre localităţile peste care era protopop Ioan din Ţichindeal. De la 1627 datează prima dovadă a faptului că existau români alfabetizaţi: locuitori ai satului au semnat actul de zălogire al muntelui Suru către cămătarul Iacob Felekiensis din Avrig. După 1765, documentele sunt legate mai ales de istoria Companiei a VII-a a Regimentului I de Graniţă de la Orlat, satul fiind militarizat.

SĂCĂDATE

Prima atestare documentară a localității SĂCĂDATE apare într-un document din anul 1380 când satul este reprezentat de către doi sași localnici la Scaunul Sibiului. În decursul timpului localitatea a purtat o mulțime de nume derivate din „Szakadát” care semnifică în limba maghiară „alunecare de pământ”. Astfel în secolul al XIV-lea și al XV-lea este denumită: Zeckat, Zectat, Czektat, Czekit, Cheket, Chekethe, Czektet, Czeckat și în 1494 apare sub forma de Zakadath. O dată cu modificarea gramaticii maghiare începută în secolul al XVII-lea, continuând cu secolul al XVIII-lea și al XIX-lea când „cz” s-a transformat în „sz” se fundamentează denumirea de Szakadát. În 1790 se menționează și o formă latină a numelui: „Sacadatinum” precum și numele românesc de Săcădate. În germană numele satului a fost Sakadat, Szakadat și Szakadath. În jurul anului 1900 denumirea s-a schimbat în „Oltszakadát” care face diferențierea dintre Săcădate din Sibiu și Mezöszakadát din Bihor și Mureș. Similar, a existat o localitate cu această denumire și în Ungaria, lângă lacul Balaton, care a fost cedată în 1055 călugărilor din Tihany.

Glâmboaca mai demult Glămboaca, Glîmbocata (în dialectul săsesc Honerbich, în germană Hühnerbach, Honnerbach, în maghiară Glimboka) este o localitate în județul Sibiu, Transilvania, România.

TURNU ROȘU 

În dialectul săsesc Ridenturm,în germană Rothenturm, în maghiară Vöröstorony, Verestorony) este un sat în județul Sibiu, Transilvania, România. Este reședința comunei Turnu Roșu. Prima atestare documentară există de la 3 februarie 1453 când, sub domnia lui Neagoe Basarab, se ridică o biserică pe aceste locuri. Turnu Roșu este, la origine, o construcție militară defensivă, ridicată de sași în 1360, lîngă Boița, județul Sibiu. A fost terminată în 1370 sub regele Ludovic I al Ungariei, în scopul supravegherii defileului râului Olt, fiind situată în apropierea vechii frontiere cu Țara Românească. Denumirea Turnu Roșu provine de la o construcție militară defensivă, ridicată de sași în anul 1360 lângă localitatea Boița, terminată  în 1370 sub regele Ludovic pentru supravegherea  defileului râului Olt. Încă se mai gasesc ruinele turnului rotund din cărămida  amplasat între sosea si albia Oltului

Legenda spune că Turnul Roșu își datorează culoarea sângelui vărsat fără succes de armatele turce, care nu au reușit niciodată să îl cucerească. Prin extensie, trecătoarea situată în Carpații Meridionali, în defileul Oltului, a luat numele de Pasul Turnu Roșu.

Singurul sat aparținător este Sebeșul de Jos.

Sebeşu de Jos a mai fost cunoscut sub denumirile Oltfelsősebes, Ober-Schewesch, Schäis, iar Racoviţa – ca Oltráhovica, Rakovitza, Rakevets. Astăzi, comuna are o suprafaţă de aproximativ 34,5 kilometri pătraţi şi o populaţie de aproape 3000 de locuitori.

PORUMBACU DE JOS