Arhiva
Evenimente

Data:

Mărginimea Sibiului Prezentare generala

BOIȚA

Comuna Boiţa a fost înfiinţată abia în anul 2004, prin desprindere de oraşul Tălmaciu, şi are în componenţă următoarele localităţi: Boiţa, Lotrioara, Lazaret şi Paltin. În jur de 1.700 de locuitori trăiesc în cele patru sate. „Satul Boilor” astfel se traduce denumirea germană „Ochsendorf” a localităţii Boiţa, reşedinţa de comună, iar numele pare să fie o mărturie a negoţului intens de vite pe care boicenii îl practicau odinioară. Localitatea se întinde pe malul drept al râului Olt, la 22 de kilometri distanţă de municipiul Sibiu.

Boiţa este menţionată pentru prima oară într-un document în anul 1453, când, în diploma lui Ladislav al V-lea, teritoriul apare ca una dintre posesiunile regale şi este consemnată sub denumirea Boycza; în secolele următoare au fost utilizate şi alte denumiri: Bojca, Ochsendorf, Oxonium, Boitza. Descoperirea, pe dealurile ce înconjoară satul, a unor vechi ciocane şi topoare atestă faptul că zona a fost locuită încă din neolitic şi eneolitic. Cel mai mare interes l-au iscat însă vestigiile arheologice din epoca romană, pentru că la est de sat, în locul numit În Rude, se pare că s-ar fi găsit odată anticul castru roman Caput Stenarum, o aşezare cu caracter militar. De asemenea, la mică distanţă de castru au fost descoperite ruinele unor terme. Săpăturile arheologice au scos la iveală cărămizi cu stampila LEG XIII G, denari sau monede de bronz de la Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Faustina II, Manlia Scantilla, Septimius Severus, Iulia Domna (monede izolate), precum şi un tezaur cu 214 piese (denari şi antoninieni). S-a stabilit astfel că edificiul datează de pe vremea lui Marcus Aurelius, dar unele monumente din interiorul fortificaţiei pot fi datate în era lui Traian, timp în care o unitate a legiunii a XIII-a Gemina a staţionat aici. Şi tot din epoca lui Traian se văd urmele Drumului lui Traian, un drum refăcut, între 1717 – 1723, de inginerul Schwantz. Vestigii se regăsesc şi din secolele următoare: Fântâna împăratului a fost construită în 1852, la Râul Vadului, de către domnitorul Ţării Româneşti Barbu Ştirbei, cu ocazia vizitei împăratului austro-ungar Francisc Iosif I; valea de sub cetatea Landskron de unde oştenii lui Vlaicu Vodă au atacat Tălmaciul este cunoscută în toponimia locală ca „Valea lui Vaivodă”. O accentuată înflorire a cunoscut aşezarea în secolele XVIII-XIX: s-au dezvoltat oieritul, negoţul cu lemne de brad şi fag, iar în sat funcţionau mai multe bodele (prăvălii) şi trei măcelării. Lazaretul a fost cunoscut sub denumirile de Vöröstorony şi Lazarett, iar Lotrioara ca Latorvár şi Latorwar.

La 1000 de metri altitudine, pe şapte coline, la fel ca Roma, se întinde Jina, una dintre cele mai mari comune din ţară. Are puţin peste 4.000 de locuitori şi o suprafaţă de peste 318  kilometri pătraţi, adică e mai mare decât Bucureştiul cu ai săi 228 kilometri pătraţi. Jina este aşezată în sud - vestul judeţului, la limita cu judeţul Alba.

Poarta prin care intri în Munţii Cibinului e comuna Gura Râului, situată la 18 kilometri de Sibiu şi la 15 kilometri distanţă de Sălişte. E satul pe care l-a cântat Lucian Blaga, e locul unde poposeau George Topârceanu, George Coşbuc. Istoric vorbind, începuturile documentare ale aşezării datează abia din 1476, când Gura Râului este pomenită în următorul context "Awendorff villa Wlachicalis villanorum de Insula Cristiana", adică Awendorff, satul valah de lângă Insula Cristiana (Cristian). În secolele următoare, documentele vorbesc de Guraró, Auendorf, Gurarou, Gurareului, precum şi despre unele conflicte cu localitatea Cristian pentru păşunile din munţi sau despre construcţia unei Mănăstiri Negre de rit ortodox, în anul 1558. În anul 1785, în sat erau 365 de case, pentru ca în 1894 numărul acestora să fi ajuns la 600, iar în 1990 – la 1031 de case. Astăzi, Gura Râului este una dintre comunele de mari dimensiuni ale Sibiului cu peste 3.500 de locuitori şi o suprafaţă de peste 10.500 hectare. În ceea ce priveşte casele, cele mai multe dintre ele sunt ridicate din piatră şi cărămidă, dar în sat mai există câteva construcţii de stil vechi, ridicate din lemn, tencuite cu var şi zugrăvite în culoarea vineţie, specifică Mărginimii Sibiului. Specifice localităţii au fost şi instalaţiile de industrie ţărănească: au fost consemnate 86 de joagăre pentru prelucrarea lemnului,  13 instalaţii cu vâltori pentru prelucrarea postavului, 5 mori de făină, 5 mori de ulei,

GURA RÂULUI

 

La Şcoala cu clasele I-VIII "Aurel Decei" învaţă aproximativ 600 de elevi şi preşcolari. Clasele ciclului primar funcţionează în clădirea primei şcoli a comunei, construită în anul 1900 de către comunitate sub îndrumarea preotului paroh Ioachim Munteanu. Între anii 1961-1963 a fost construită clădirea şcolii "noi". Învăţământul organizat este însă mult mai vechi: în 1780 este atestată prima şcoală în care se citea şi scria slavoneşte, în 1822 – se introduce alfabetul latin, iar în 1879 se organizează „şcoala de repetiţie”, de duminică, în care se reface instruirea adulţilor care au absolvit şcoala cu ani în urmă.

JINA e împânzită de legende; aşa se spune că oamenii ar fi ajuns aici, în munţi, conduşi de o zână preafrumoasă, care umblă înconjurată de o ceată de haiduci sau că la stânca numită „Masa Jidovului" veneau uriaşii să mănânce, că mai sus, la iezere ar fi trăit balauri cu multe capete, că departe pe înălţimi păstorii îi au drept tovarăşi pe mamui, adică oameni din piatră apăruţi nu se ştie cum. Din toate aceste legende se pare că şi-ar fi primit aşezarea numele: Zina, Zinna, Salina si Dzina, Syna şi Sinna, Zsina şi Zsinna, Jivna, Schina, Gina şi Jina. Localitatea este atestată documentar în anul 1396.

O turnură istorică se petrece în 1764-1765 în Jina: înfiinţarea regimentelor grănicereşti şi intrarea tinerilor din sat în Regimentul I român de graniţă. Cine refuza înrolarea era însă aspru pedepsit: la început cu lovituri de bici, apoi- cu expulzarea şi în final cu moartea: "În 1765 sunt expulzaţi din Jina 338 locuitori. în 1772, cincizeci de familii din Jina fug în Muntenia. Între 1771 si 1775, fug din compania V-a din Jina nu mai puţin de 125 grăniceri. Pentru a stopa exodul, generalul austriac Christian Rall ordonă în 1776 demolarea caselor din Jina veche, răzleţite pe suprafeţe întinse şi grupându-le într-o vatră mai adunată şi mai uşor de supravegheat. Regulile s-au înăsprit şi mai mult şi s-a dat ordin ca părinţii celor fugiţi să fie bătuţi şi amendaţi cu 12 florini, iar primarii satelor unde se va produce bejenia să plătească timp de 5 ani dările fugarilor. Bejenarii prinşi, ca şi instigatorii la fugă, să fie spânzuraţi", arată cineastul Dumitru Budrala. Morţi au fost şi o confirmă şi numele unui loc, botezat "La Duşi". Aici erau aduşi şi spânzuraţi cei care vroiau să fugă.

În ceea ce priveşte obligarea românilor ortodocşi de a trece la uniţi, fenomenul nu a avut în Jina amploarea cunoscută în alte localităţi transilvănene. În primul rând, în acelaşi secol XVIII, din cauza condiţiilor social-istorice, economice şi religioase din Transilvania, mulţi jinari au emigrat pe versantul sudic al Carpaţilor, întemeind localităţi precum Băbeni, Vaideeni, Mihăieşti - Măgura, Corbi şi Oeşti. Cei rămaşi în sat au luptat pentru păstrarea credinţei: se spune astfel că un preot unit ce locuia în sat a fost ucis de ortodocşi, iar câţiva jandarmi unguri au fost îngropaţi într-o fântână. În 1929 s-a  înfiinţat Banca Populara "Jinarul", care a funcţionat până în 1947, iar în 1936 a luat fiinţă Reuniunea Oierilor Jina. Multe poveşti s-au spus şi se vor mai spune despre începuturile Transalpinei sau Drumul Regelui, cum este cunoscută ruta ce face legătura între Transilvania şi Oltenia, pornind din Jina. Se bănuieşte astfel că drumul ar fi fost de legiunile romane în timpul războaielor cu dacii; alţii povestesc că  la sfârşitul secolului XVIII şi la începutul secolului XIX, fiecare familie de localnici a participat la construirea unei porţiuni din acest drum, în funcţie de posibilităţile fizice şi financiare ale sale. Într-o altă variantă, drumul ar fi fost (re)construit de germani în timpul primului război mondial. Sigur e faptul că lucrări de amploare au avut loc aici în perioada interbelică şi că la inaugurarea din 1938a  fost făcută de regele Carol al II-lea. Astăzi, Transalpina este asfaltată şi este intens ciruclată de cei care vor să se bucure de un peisaj mirific.

POIANA SIBIULUI

Comuna Poiana Sibiului este situate la 35 de kilometric de municipiul Sibiu. Are un relief deluros și muntos, fiind străbătut de apele pâraielor Valea Vlașinilor și Valea Arinii. Se învecinează la nord cu Miercurea Sibiului, la sud cu Jina, la Est cu Tilișca și Săliște, iar la vest cu județul Alba. Este una dintre cele mai pitoreşti aşezări din Mărginimea Sibiului și locul unde s-a păstrat, din timpuri străvechi, tradiţia oieritului. În vremea regimului comunist, poienarii erau consideraţi cei mai bogaţi oameni din România, iar casele poienarilor valorau înainte de ’89 cam cât at fi costat 15 apartamente în reşedinţa de judeţ. Despre opulenţa localnicilor circulau extreme de multe legende: ba că unii şi-ar fi dorit să devină proprietari de elicoptere, ba că alţii şi-ar fi adăpat caii cu şampanie, ba că din neîncredere, cei mai mulţi şi-ar fi ţinut banii în saltele cusute cu sfoară, în teancuri de sute de lei. Când toate aceste fişicuri, aliniate, atingeau lungimea de un metru, era sigur că respectivul poienar devenise milionar. Dincolo de tradiţie cert rămâne faptul că statul comunist a fost acela care le-a asigurat localnicilor acest statut privilegiat. Iar aceasta prin primele consistente pe care le acordau oierilor pentru lâna de rasă pură, ori berbecuţii pentru reproducţie. În timp, când respectiva piaţă a regresat, numărul deţinătorilor de ovine s-a redus dramatic, azi abia vreo 200 de localnici menţinând sus acest stindard al tradiţiei.

Poiana Sibiului a fost menționată pentru prima data în anul 1537. Această așezare ca include doar localitatea cu același nume este așezată în Munţii Cindrel, pe un platou submontan, la 900 de metri altitudine. S-a dezvoltat de la bun început pe baza oieritului transhumant şi a ocupaţiilor adiacente lui. Poiana Sibiului este un sat întemeiat mai târziu și a devenit într-un timp record o adevărată „capital oierească. Aici a fost înființată prima Reuniune a economilor de oi, extinsă la nivelul întregii țări prin Uniunea oierilor din țară prin Uniunea oierilor din țară cu sediul în Poiana Sibiului.
Pe hotarul comunei au fost descoperite urme de viață din perioada epocii bronzului. Găsim, în Poiana Sibiului, și obiective istorice şi turistice de real interes. De remarcat sunt biserica ortodoxă din lemn, care are hramul Adormirea Maicii Domnului (Biserica din Deal), Biserica din Vadu, Muzeul sătesc cu profil etnografic pastoral ce cuprinde colecţia etnografică a învăţătorului Ioan Georgescu. Satul are două școli generale, o grădiniță, un cămin cultural și o bibliotecă publică.

ORLAT(Awersch-Bleschderf,Winsberg,Ortenbach,în Orlát, Váralja,Váraljafalu) a fost atestată documentar în 1320

POPLACA

Poplaca (în maghiară: Popláka, în germană: Gunzendorf) este o comună aflată la 12 kilometri sud-vest de municipiul Sibiu. Are în componență un singur sat, Poplaca. Este așezată într-un cadru natural deosebir de pitoresc, având aspectul tipic al așezărilor românești de sub munte, vechi de când lumea, cu ulițele relative strâmte și destul de întortocheate ca să îți poți da seama că nu au fost trasate după vreun plan anume. Majoritatea ulițelor sunt pavate cu piatră de râu. Casele au fiecare câte o curte și o mica grădină, fiind așezate una lângă alta, mai toate pe terenuri înclinate, prea puține pe loc drept.

În teritoriul Poplaca II (zona montană Păltiniş) sunt pârtii pentru schi, terenuri cu şi pentru case de vacanţă.

POPLACA

Timpul précis când s-a format această așezare nu se cunoaște. Ceea ce este cert este că în intravilanul comunei, partea sa cea mai veche, cu ocazia unor săpături pentru fundații s-au descoperit unele unelte datând din neolitic. Lipsa unor săpături arheologice sistematice, ca și lipsa documentelor nu permit oamenilor de azi să știe prea multe despre trecutul îndepărtat al acestei localități. Cercetătorii susțin, însă, că la colonizarea sașilor de către regii unguri, Poplaca era un sat liber, ca toate satele românești din zona Sibiului. Și dacă este admisă idea că sudul Transilvaniei a fost „Terra desertum”, atunci deduce că împroprietărirea noilor veniți s-a făcut în detrimental elementului românesc autohton care, treptat – treptat, și-a văzut diminuate sau pierdute câmpurile, pășunile, pădurile, munții. Sporirea privilegiilor și abuzurile au condus la revolte. Măsurile luate împotriva românilor care îndrăzneau să își apere drepturile au fost foarte dure: în 1583, conducătorii sașilor au hotărât pedepsirea poplăcenilor cu spânzurătoarea dacă vor cuteza să taie vreun lemn din pădurea lor. Aceasta cu toate că delegații satului Poplaca au declarant că și ei și părinții lor folosesc aceste locuri de sute de ani. În 1584 din comună liberă, Poplaca a devenit supusă orașului Sibiu, fiind obligată a ajuta la lucruri de clădire a orașului și de a servi cu „fugari” în timp de război. Situația poplăcenilor nu s-a schimbat nici după ocuparea Transilvaniei de către austrieci, deși în Conscripția din 1721 – 1722, Popaca era declarată „sat liber care nu datoreayă nimănui nimic”. Lupta petnru redobândirea pământurilor și a drepturilor pierdute a fost deosebit de grea și multă vreme fără rezultatele dorite. În septembrie 1786, la Viena s-a judecat procesul intentat de poplăceni comunelor Cristian, Turnișor și magistratului de Sibiu. S-a constatat că plângerile erau întemeiate. Prin decretul împăratului Iosif al II-lea, Poplaca a fost declarată sat liber. Izbânda nu a fost reală deoarece în februarie 1805 reprezentanții „liberului și regescului” sat Poplaca, Stan Ciontea și Stan Vlad au făcun un nou memoriu către împăratul austriac, dar fără rezultat. Situația a continuat și după Marea Unire, când starea de lucruri s-a îndreptat partial în urma evenimentelor care au avut loc, dar și a noi și lungi procese cu Cristianul și Turnișorul. Până la jumătatea sec. al XIX-lea, treburile satului erau conduse de patru jurați și 16 bătrâni. Dintre cei patru jurați, unul era judele. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, din 1886 și până la sfârșitul primului război mondial, reprezentanța comunală era compusă din 28 de membri, jumătate aleși de popor și jumătate numiți de către pretură pe baza impozitului datorat statului, oameni cu stare materială bună, numiți „viriliști”.Din istoria localității, reținem anul 1793, anul când s-a zidit Biserica Ortodoxă cu hramul „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”, dar și anul 1835, când pe locul unei foste biserici s-a ridicat construcția care mai întâi a fost primărie, apoi școală și, în cele din urmă, centru commercial. În 1867 s-a construit Hala comunală de carne, iar clădirea a servit apoi de cămin cultural; actualmente este este dispensar uman. Casele notariale construite în 1892 sunt astăzi sediul Primăriei.

RĂȘINARI

Este satul ce i-a dat pe Emil Cioran şi Octavian Goga, este satul Barcienilor şi locul unde îşi doarme somnul de veci Mitropolitul Andrei Şaguna. Vorbim de Răşinari, una dintre localităţile sibiene de mare însemnătate pentru poporul român şi cultura sa. Răşinari este situat la 8 kilometri de Sibiu, în zona etnografică Mărginimea Sibiului. Prima menţiunea documentară a aşezării a fost făcută în anul 1204 şi este un act prin care regele maghiar Emeric îl scuteşte de impozite pe Ioan Latinul, din "villa Riuetel", ca răsplata pentru serviciile lui. Denumirea de Riuetel, Reutel, Rothel sau Roschel reapare în documente abia în 1462, într-o scrisoare a lui Vlad Ţepeş către sultanul Mehmed II.Cel mai vechi document românesc în care localitatea este pomenită poartă semnătura domnitorului Radu I al Munteniei şi este un act de danie în favoarea bisericii Sf. Paraschiva din Răşinari . Documentul este datat în 1381. Dovezile de locuire din acest perimetru sunt însă mult mai vechi: un topor din epoca neolitică, un mic depozit de bronzuri, un denar emis în timpul împăratului Hadrian. Printre cele mai importante se numără vestigiile unei cetăţi datând, probabil, din secolul XIV d. Hr.

Răşinariul a fost una dintre localităţile bogate ale regiunii: 31 de munţi erau cuprinşi în proprietatea obştească, iar localnicii au întemeiat aşezării şi pe alte meleaguri: Voineasa, Domneşti, Valea Mică, Râu Sadului. Dată fiind bogăţia aşezării, nu au lipsit nici incidentele, mai ales cele cu cetatea Sibiului care încerca să controleze satul. După ce conflictele au degenerat în bătăi şi   încarcerări şi după ce eliberarea răşinărenilor a fost susţinută inclusiv de Inochentie Micu-Klein, Iosif al II-lea a decis, în 1786, ca Răşinarul să fie scos de sub stăpânirea sibienilor şi să devină sat liber crăiesc.Şi aşezarea a continuat să prospere: în prima jumătate a secolului al XIX-lea, condicile vamale indică un număr de peste un milion şi jumătate de vite transhumante. De asemenea, răşinărenii posedau 11 joagăre, 4 mori şi 14 pive.În ceea ce priveşte toponimia localităţii, aceasta este explicată prin una dintre principalele îndeletniciri ale răşinărenilor de altădată: culesul răşinii de brad. Isztina, Resinár, Städterdorf, Stitus -  sunt denumirile sub care localitatea a mai fost cunoscută. Monografia localităţii Răşinari, scrisă de Victor Păcală, este singura lucrare de acest tip premiată de Academia Română.Astăzi, comuna are peste 5000 de locuitori

RÎU SADULUI

Comuna Rîu Sadului (în maghiară: Riuszád, în germană: Kalibaschen) este o comună care are în componență un singur sat, Rîu Sadului. Comuna este situata la 30 km de municipiul Sibiu în Munții Cibinului și face parte din zona Mărginimii Sibiului. Se află de-a lungul râului Sadu, în valea cu același nume. Comuna este formată dintr-o singură stradă, situată de-a lungul și îndeosebi în partea stângă a râului Sadu, pe o lungime de 7 km. cu excepția câtorva „hudicioare” nu există străzi laterale. Cele 4 cătune sunt așezate unul după altul, răsfirate de-a lungul râului, distanțele dintre cătune variind între 0,3 și 3 km, astfel: Cătunul „Ciupari” (la nord) este la o distanță de 3 km de cătunul „Beberani”, acesta fiind situate la 350 de metri de cătunul „Maelați”, situate la sud de cătunul „Benerani”. Cătunul „Fundul Râului” este situate la 3 km de cătunul Maelați, spre Sud. Satul este înconjurat de dealuri și munți acoperiți cu păduri de fag, mesteacăn și brad.

Deoarece comuna, până în 1928, a fost, din punct de vedere administrative, un cătun ce aparținea de comuna Rășinari, istoria ei este strâns legată de istoria comunei Rășinari. Drept urmare, înființarea comunei Rîu Sadului trebuie analizată și cercetată în istoria comunei Rășinari.

Comunitatea de pe Valea Sadului a luat naștere prin migrația unora dintre rășinăreni din comuna natală înspre aceste locuri. Primii locuitori care au emigrat din Rășinari și s-au așezat pe valea râului Sadu au fost Ciupar, Bebera, Maelat și Fleschin, iar numele lor îl poartă și astăzi cele patru cătune din care este compusă comuna. La începutul sec. Al XVII-lea, mai precis în anii 1600 – 1620, aceștia au părăsit Rășinariul și s-au stabilit în aceste locuri stăpânind liniștiți și singuri mari întinderi de coaste, de dealuri și păduri, construindu-și colibe de lemn în care să poată trăi. În anul 1726 sunt menționate măsurile pe care magistratul dorea să le ia împotriva tuturor rășinărenilor care părăseau satul pentru a se așeza într-un loc liber între Rășinari și Poplaca. În acest an, o parte dintre rășinăreni s-au hotărât și ei să-și părăsească obștea și să se stabilească pe valea râului Sadu, alături de cele 7 – 10 familii deja stabilite în vale. Astfel, ei și-au luat turmele de oi, vacile, caprele și au părăsit locul de baștină. . în sec XVIII, emigranții rășinăreni stabiliți pe valea râului Sadu au simțit nevoia să înlocuiască colibele de lemn și au stabilit case mai temeinice, astfel încât în 1800 se putea vorbi de un veritabil sat cu 150 – 170 de familii, căruia i s-a dat numele după cel al râului Sadu. În 1864 a fost construită școala mixtă din cătunul care aparținea de comuna Rășinari. Localul școlii a fost construit din bârne, pe un fundament de piatră și avea acoperiș de șindrilă. Între 1925 – 1926 conducătorii cătunului și mai mulți săteni au hotărât cu majoritate de voturi separarea satului Rîu Sadului de comuna Rășinari și împărțirea averii între cele două comune în raport cu numărul populației. Operațiunea a fost terminată și aprobată de ambele părți și de către Prefectura Siiu în perioada 1927 – 1928. Prin această divizare s-a format comuna de sine stătătoare Rîu Sadului, comună independentă, cu organe administrative proprii și cu o moștenire administrativ-edilitară precară.

ROD

Una dintre cele mai tinere localităţi ale judeţului Sibiu este Rodul. Aşezarea a fost întemeiată abia în secolul al XV-lea de oameni veniţi din Apoldu de Jos şi Apoldu de Sus; legendele locului spun că românii fuseseră izgoniţi din satele lor, în urma expansiunii saşilor. Prima menţiune documentară a satului datează din 1419, iar, în timp, Rodul a fost cunoscut sub denumirile: Ród, Rodt, Rode, Roth, Ruet, Ruiden. În prezent, satul are în jur de 500 de locuitori.

Obârşia comunei Sadu se pierde în negura vremurilor, fiind socotită pe drept cuvânt una dintre cele mai vechi aşezări rurale de pe pământul Transilvaniei. Denumirea Sadu s-ar părea că are origine slavă, însemnând mlădiţă sau grădină.  Prima atestare documentară datează din anul 1383, într-un contract încheiat între comuna Sadu şi municipalitatea sibiană, având ca obiect paza frontierei de către sădeni. Aşezare de oameni liberi, organizată în obşte sătească, condusă de un cneaz, comuna Sadu ajunge după cucerirea Transilvaniei de către regii unguri dependentă de comuna Cisnadie, locuită de saşi, în anul 1411. De la acea dată până după primul război mondial, comuna poartă nenumărate procese cu comuna Cisnădie pentru utilizarea păşunilor, pădurilor şi stabilirea graniţelor, care au suferit dese modificări, cele mai multe în defavoarea sădenilor, până la sfârşitul celui de al doilea război mondial, când sădenii recuperează şi hotarul Tocile, unde astăzi se află satul de vacanţă. De remarcat că, în timpul acestor dispute, sădenii obţin câştig de cauză la 26 februarie 1787, când prin Decretul imperial nr. 179 a fost ştearsă starea de iobăgie faţă de comuna Cisnădie şi s-a consemnat situaţia hotarului dintre cele două comune în situaţia de astăzi. Aceasta a fost obţinută în urma vizitei în comuna Sadu a împăratului Iosif al doilea. După moartea acestuia, sădenii pierd din nou o parte a hotarului în favoarea saşilor din Cisnădie.

Pentru începutul învăţământului la Sadu putem admite secolul XVII, atunci când în satele româneşti din Mărginimea Sibiului au început să funcţioneze pe lângă biserici şcoli în care elevii învăţau scrisul, cititul şi cântatul din cărţile bisericeşti. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, prin stăruinţa bisericii unite, la Sadu ia naştere o şcoală sătească. Primul document care atestă existenţa unei şcoli condusă de un învăţător datează din 1790. De la începuturile sale şcoala a fost sub supravegherea şi îndrumarea bisericii, dar în timp se observă un treptat proces de laicizare.Clădirea şcolii a suferit modificări prin lucrările de supraetajare, între anii 1936-1937 ajungându-se la 10 săli de clasă. După 1950 s-au adăugat încă 3 săli de clasă, prin cumpărarea unei case particulare, lipită de localul şcolii, şi care o vreme a servit grădiniţei. Iluminatul electric a fost introdus în 1924, iar încălzirea s-a făcut cu lemne până în 1995, când a fost introdus gazul metan în comună. În prezent şcoala are încălzire centrală, pe gaz şi pe lemne, din 2007.

SĂLIȘTE

Localitatea Sălişte este atestată documentar în anul 1354. Cele două denumiri ale ei, au fost Nogfalu, în 1354 şi cea mai cunoscută, din 1383, MAGNA VILLA VALACHIKALIS (Marele sat al românilor). Numele pe care îl poartă astăzi este cunoscut şi înregistrat după 1854, într-o denumire în grafie maghiară sau într-o scriere tranzitorie.În secolele XIV-XV, Sălişte făcea parte din ducatul Amlaşului, numit şi Ţinutul Amlaşului, alături de satele Galeş, Fântânele (Cacova), Vale şi Sibiel, iar în perioada lui Mircea cel Bătrân, se adăugau şi Amnaş, Aciliu şi Tilişca.După anul 1500 însă, feuda românească a Amlaşului a intrat sub stăpânirea regalităţii maghiare care îşi exercită puterea prin multiple imixtiuni în administraţia locală, ceea ce duce la numeroase revolte şi conflicte sociale.În cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Săliştea este încorporată sistemului domenial al „Celor şapte juzi”, ce reprezenta, de fapt, Scaunul Sibiului. Astfel, noii funcţionari saşi care locuiau la Sibiu şi care se deplasau la Sălişte numai pentru a strânge dările şi pentru judecarea diferitelor pricini, introduc reguli de drept din scaunele săseşti, adunate în compilaţia „iura municipalia universitatis Saxonum”. Începe un şir nesfârşit de prigoniri ale românilor, cărora li se suprimă mai multe drepturi, sunt supuşi la pedepse fizice chinuitoare şi chiar să ţină sărbătorile bisericii evanghelice. Punctul culminat este atins când, în 1700, sinodul de la Alba Iulia a hotărât unirea cu Biserica Romei. Săliştenii boicotează vizita episcopului unit Inocenţiu Clain, iar Săliştea, prin mişcările populare pe care le iniţiază este numită „caput malorum”(capul răutăţilor). Ca urmare, pentru liniştirea populaţiei, împărăteasa Maria Tereza acordă în 1759 un decret de toleranţă prin care se recunoaşte existenţa religiei ortodoxe în Transilvania.  După mai multe revolte, jalbe, procese pierdute, în 1863-1864 se constituie „Dieta românească” de la Sibiu şi este ales mitropolitul ortodox de la Sibiu, Andrei Şaguna în scaunul Săliştei, ceea ce determină mici paşi în recunoaşterea ca naţiune, a limbii şi confesiunii. Dar situaţia se agravează din nou când, în 1867, o dată cu constituirea statului dualist austro-ungar, Transilvania este alipită Ungariei. În 1876 cele 7 judeţe săseşti se desfiinţează, Săliştea devenind pretură de sine stătătoare.

În aceste condiţii este redactat „Memorandumul românilor din scaunele filiale ale Săliştei şi Tălmaciului, înaintat dietei din Pesta în şedinţa din 7 august 1868” prin care sunt cerute drepturi politice şi care determină ample mişcări naţionale.Istoria frământată a acestor teritorii continuă, iar în anul 1918, Consiliul Naţional Român al judeţului Sibiu a organizat consilii orăşeneşti, comunale, gărzi naţionale româneşti. În Sălişte grada cuprindea 180 de ţărani şi foşti soldaţi.

Marele Sfat Naţional de la Alba Iulia a ales Sibiul ca reşedinţă a acestuia şi a Consiliului Dirigent: Din Resortul de Culte şi Instrucţiune publică au făcut parte şi reprezentanţi ai Săliştei ca Onisifor Ghibu, în calitate de secretar general la Instrucţia publică şi Ioan Lupaş, ca secretar general la Biserica ortodoxă. Sălişteanca Eleonora Lemeny-Rozvan, profesoară în Sibiu, a fost singura femeie din Marele Sfat Naţional, în calitate de consilier de secţie la resortul ocrotirilor sociale din Consiliul Dirigent.

Zona Săliştei se dezvoltă, iar din 1923 s-au înfiinţat Fabrica de pielărie I. Herţia şi Co., Fabrica de cherestea I. Martin şi Co. şi prima Fabrică de tâmplărie, finanţată de Casa de păstrare din localitate. Mediul economic săliştean a fost afectat de Criza din 1929-1933, când falimentarea fabricii de mobilă a atras şi prăbuşirea casei de păstrare finanţatoare. După 1935 se constată un reviriment a economiei zonei. Sălişte devine cel mai puternic centru bancar din Mărginime, prin instituţiile sale financiare.

Un eveniment important a fost constituit de participarea primarului Săliştei, Dumitru Răcuciu, alături de alţi trei primari români,  la înmormântarea ministrului de externe al Franţei, Louis Barthou, asasinat în 1934. Cel de-al doilea război mondial aduc noi jertfe pe câmpul de luptă ale săliştenilor. Ba mai mult, în septembrie 1944 toţi locuitorii comunei sunt evacuaţi, aproape o lună, pentru că aceasta devenise comandamentul mareşalului sovietic Malinovski.

În timpul comunismului, mulţi sălişteni s-au opus regimului şi au suferit ororile închisorilor. Astfel, Onisifor Ghibu a fost dus în lagărul de la Caracal, în 1945, pentru ca mai apoi , în 1956 să fie condamnat la 4 ani închisoare pentru că a trimis scrisori lui Hrusciov, Ghe. Gheorghiu Dej şi Ambasadei Sovietice prin care demonstra apartenenţa Basarabiei la pământul românesc. Profesorul Ioan Lupaş şi familia acestuia au suferit lipsire de libertate, umilire, expropiere din partea comuniştilor. La fel se întâmplă cu profesorul D.D. Roşca care a fost anchetat şase luni în beciurile Ministerului de Interne, pentru că împreună cu profesorul Iuliu Haţegan şi alţii ar fi plănuit formarea unui guvern anticomunist şi la fel se întâmplă şi cu alţii.

A fost declarat oraş în anul 2003 prin Legea nr 336/08-07-2003 publicată în MOF 498/2003.

Date interesante:

1616 Şcoala din Sălişte, a doua ca vechime din Transilvania

1873 prima farmacie din judeţul Sibiu care funcţiona la Sălişte

1876 crearea Judecătoriei Sălişte

1912 construirea „Casei Naţionale”

1928 Se introduce iluminatul electric

1929 Darea în folosinţă a unei băi comunale

1932 Se inaugurează „Casa de ocrotire”

Localităţi componente:

Aciliu (în maghiară Ecsellő, vechi prenume masculin unguresc, în dialectul săsesc Tytzlar, germană Tetscheln, Telscheln, Tetschlen), este un sat în partea de vest a județului Sibiu, în Depresiunea Săliște.Anul primei atestări scrise este 1330 sub forma de Thychellew.

Vale, mai demult Valea, Foltești (în germană Grabendorf, Garuendorf, în maghiară Vále, Válya) este o localitate în județul Sibiu, Transilvania, România. Anul primei atestări scrise este 1383 sub denumirea de villa Olachalis Graphondorph.

Localitatea Vale este situată pe versantul nordic al piemontului munților Cindrel și beneficiază de cel mai însorit regim termic dintre toate satele din Mărginimea Sibiului.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, locuitorii se ocupau cu oieritul, păstorind peste 100.000 de oi. Astăzi, aceștia s-au orientat spre agroturism, Vale devenind o stațiune de vile de vacanță atât pentru sibieni cât și pentru străini.

www.wikipedia.ro


Amnaș, mai demult Amlaș, (în dialectul săsesc Hamlesch, Hamleš, în germană Hamlesch, Omlesch, în maghiară Omlás) este o localitate în județului Sibiu, Transilvania, România. Anul primei atestări scrise este 1309 sub forma de Omlas. În evul mediu feuda Amnașului, cunoscută în istoriografie mai ales sub denumirea "Amlaș", cuprindea Săliștea, Sibielul, Tilișca și Cacova Sibiului, precum și cătunul Galeș, și era acordată în mod tradițional de regele Ungariei domnilor de peste munți (munteni) care se puneau sub protecția sa, ca loc de refugiu și sursă de venit, alături de Țara Făgărașului.În 1428 boierul Albu al voievodului muntean Dan al II-lea, prezent la Amnaș, a fost rugat de sașii din Apoldu de Sus să facă judecată în procesul dintre Apold și "Tytslaw ad dictum Homlas pertinens", ceea ce atestă recunoașterea de către autoritățiile săsești a boierului Albu, reprezentant al voievodului muntean, concomitent duce de Amlaș, ca persoană cu calitate procesuală în procesul respectiv. Între 1320 și 1420 relațiile etnice din domeniul extins al Amnașului s-au schimbat radical. Dintre cele 4 sate inițial săsești, numai Amnașul și-a păstrat acest caracter, în timp ce Orlatul, Săcelul și Aciliul au devenit românești.În anul 1472, după intrarea Țării Românești în sfera de influență otomană, Amnașul a încetat să mai fie centru feudal și a fost inclus împreună cu domeniul său în Scaunul Săsesc al Sibiului. La 1509 Amnașul este încă atestat ca reședință a celor șapte sate din domeniul feudal inițial ("pertinentia septem sedium Omlas"), iar cu timpul sediul celor șapte sate s-a mutat la Săliște (Magna villa, Großdorf), unde este și în prezent.

Crinț este un sat în care tradițiile se păstreză încă și care face parte din Mărginimea Sibiului.

Fântânele, mai demult Cacova sau Cacova Sibiului, (în dialectul săsesc Krippesseifn, în germană Krebsbach, în maghiară Szebenkákova) este un sat situat în vestul județului Sibiu și aparține administrativ de orașul Săliște.

Mag

Săcel, arhaic Cernadia, (în germană Schwarzwasser, în maghiară Szecsel, Feketevíz, în trad. "Apa neagră")

Sibiel (în germană Budenbach, Biddenbach, în maghiară Szibiel) Galeș, mai demult Galiș (în germană Gallusdorf, Galisch, Grossdorf, Krebsdorf, în maghiară Szebengálos, Gálos, Gális) este o localitate în Sibiu.